Oana Portase și cei șapte pitici

Eu v-am mai spus că Diana e o Zână.  Plină de energie, de zen, de căldură, de umor. Aleargă de dimineața până seara și face tot ce poate ca să împartă zâmbete. Diana are nevoie de ajutor pentru o mobilizare ceva mai mare. Cuvintele mele sunt de prisos. Am primit un mail de la ea și mi s-a pus un nod în gat.

“Am un prieten bolnăvior. Daniel a fost diagnosticat cu leucemie limfoblastică spre finele lui 2009. Am trăit toți un șoc, ne-am spus că e greșit diagnosticul, că nu se poate să fie nimic atât de grav.

Nu dețin multe cuvinte ca să vi-l descriu pe Dănuț. E exploziv, împarte voie bună în orice încăpere intră, e tipul de prinț despre care citești în “Albă ca Zăpada”. Ei, prințul ăsta s-a îndrăgostit și el, s-a așezat la casa lui care i s-a părut prea mare și s-a apucat să-și umple ograda. Raluca și Dănuț așteaptă un băiețel în martie.

În momentul în care au aflat diagnosticul, Raluca era deja însărcinată. Ne-am gândit toți că în cazul cel mai rău, se vor putea colecta celule stem pentru transplant. Mi s-a spus ca atât fratele lui Dănuț cât și bebe sunt doar parțial compatibili.

În decembrie, Daniel a intrat în remisie, după ce a făcut un tratament dureros cu citostatice și transfuzii. Nu pot să vă descriu cât de mare a fost mobilizarea oamenilor din BD pentru a dona sângele necesar transfuziilor. Ne urmăream pe un google doc lună de lună, să vedem al cui e rândul la donație, ca și când stropii ăia de sange puteau să-l facă bine definitiv. Și am sperat toți că așa va fi.

Din păcate n-a fost să fie, dosarul trimis în Italia și Germania s-a întors cu diagnosticul confirmat și cu sfatul să se facă transplant de măduvă acum, în perioada de remisie.
Costurile sunt uriașe: 150000 Euro. La asta se adaugă și cheltuielile aferente nașterii pentru Raluca și prelevarea celulelor stem de la bebe.
Oricât am încerca, nu vom reuși să strângem banii ăștia din economiile noastre.

M-am întors pe toate părțile gândindu-mă care ar fi soluția simplă la problema asta… pentru că mi s-a spus că orice problemă are o soluție simplă. Eu nu o văd prin puterile mele…

Deci da, vă cer ajutorul să strângem banii pentru un transplant al unui prieten, ca eu să mă mai bucur de el și el de viață.“

Peste tot în jurul nostru sunt oameni care au nevoie de alți oameni. Măcar din aproape în aproape să ajutăm. Găsiți detalii aici: www.danielraduta.ro

Noi vom face o campanie și revin cu detalii. Avem nevoie de donații, de idei, de voluntari, de oameni… de suflete.

Monsieur Vali Badea vrea să-i povestesc despre ce am simțit “în acel moment”. Adică  în prima zi de facultate, la primul salariu, ziua nunții, primul copil ș.a.m.d. Nu despre toate aceste situații – nici n-am trecut prin unele – ci trebuie să aleg un moment special din viața mea și să fac harta sentimentelor.

M-am gândit la prima zi de grădință = am urlat din toți plămânii după mama. Neah. Prima zi de școală: două codițe, uniformă, era să leșin de emoții. Neah. Examene = tot emoții, mari emoții. Le-am trecut cu bine = Yaaay! Neah. Prima iubire = clișeu. Neah. Sau poate despre când am cărat un rucsac cât mine de greu, timp de două ore, în drum spre cabană = VICTORIE. Neah. Prima oară când am tras cu arcul = frumooooooos, dar mi-am învinețit brațul stâng. Neah. Prima păpușă Barbie = OH MY GOD!!!!Dar… neah.

Pentru că sunt o veritabilă Drama Queen… povestea mea începe în spital. Era seară. A doua zi urma să mă operez. Trecusem prin atâtea analize încât abia mai puteam să mă ridic din pat. Eram obosită fizic și secătuită psihic. Sunt expertă în a spune “sunt biiiiiiiine. muahahaha” când de fapt nu e așa. Am făcut pe viteaza și m-am trezit… singură. Adormeam cu telefonul în mână. Din când în când mai deschideam  câte un ochi ca să văd dacă n-am ratat vreun apel. Nu mi-era frică deloc de operație, dar singurătatea de acolo m-a îngrozit.

Andreea mă mai suna, pentru că știa că mă smiorcăi cu nasu’n pernă. Ea știa… pentru că știa. Avea febră mare. Abia vorbea. Abia stătea trează. Eu în spital – ea răcită cobză. Nu tocmai “cuplul” perfect. Îmi venea să mă ascund într-o peșteră. Îmi doream să fug, să țip, să plâng, și… să mă odihnesc. Îmi convenea de minune să adorm și să nu mă mai trezesc. Până la urmă am ațipit. După puțin timp, mi-a sunat telefonul. Era Andreea = 

- Nu vrei niște suc?

- Da. Tare aș vrea, i-am răspuns.

- Păi, vino să iei. Te aștept.

Am sărit din pat, am ieșit din salon și… am văzut-o pe Andreea cu un suc în mână. Să mai spun că afară era foarte urât, iar ea cât se poate de răcită? Mi s-a pus un nod în gât, dar nu voiam să mai plâng. A fost primul zâmbet din ziua respectivă. A fost bucuria și liniștea de care aveam nevoie. Am stat la bârfă și am băut suc. Am chicotit și am făcut haz de necaz. Imaginea ei, la pachet cu sucul, va fi mereu lipită în sufletul meu. Aveam nevoie de cineva care să-mi spulbere singurătatea. De cineva cald, nu doar de o voce la telefon.

Oricâte măști am avea, oricâte scuturi, oricâte zâmbete… avem nevoie și de cineva care să fie lângă noi. Ieri îmi venea să fug iar în peșteră. Daaaaaaa. Să mă ascund de tot și toate. Să fie liniște. Dar… mi-ar plăcea să vină cineva după mine. Recunosc. Vreau în peșteră, dar nu vreau să trăiesc în singurătate. (Cine să le mai înțeleagă și pe femeile astea?!) Nu vreau să vină cineva care să-mi spună să mă întorc, ci să vină cineva care să-mi zâmbească și să mă ia în brațe (și să-mi spună că sunt un copil tăntălău) Hahaha. Nu o dau în “iubiți-vă mult”, dar o vorbă caldă nu strică. NICIODATĂ!

Leapșa merge la toți care citesc această postare și vor să detalieze un moment special din viața lor.

Pace și iubire, dragilor.

Nu. Nu este Andreea Marin Bănică. Vă jur! Există zâne adevărate. Sunt printre noi. Dacă o să fiți mai atenți, le veți observa. Zâna respectivă este o brunetă cu părul plin, plin, plin de bucle. Are un zâmbet imens și un suflet cald. Ah, și un accent adorabil. Zâna de care vorbesc a strâns mai mulți elfișori, iar de ziua mea mi-au făcut o imensă bucurie.

Să nu vă lăsați păcăliți de seriozitatea ei. Diana Stoleru este o adevărată zână.

Weeeeeeeeeee… Am primit niște cadouri pentru toți copiii din mine. Îi mai mulțumesc din suflet lui Moș Călifar pentru intrarea pe care mi-a făcut-o în lumea bloagelor.  V-am spus că nu-mi place să plâng în public.