Oana Portase și cei șapte pitici

Îi mulțumesc lui Toma că m-a invitat să mă întorc la copilăria mea.

Într-o vale, la poalele munților, încă mai este copilăria mea. O găsesc de fiecare dată. Nu cred că există rețeta unei copilării perfecte. La țară, la oraș, la părinți, la bunici, cu jucării multe sau puține. Nu. Copilăria pur și simplu este.

Părinții mei au divorțat când eu aveam șase ani. Au urmat câțiva ani petrecuți mai mult prin spitale. Am fost un copil bolnăvicios. Nu aveam voie să plec în excursii sau să mă agit prea tare. Aceste evenimente nu m-au împiedicat să mă bucur.

Am crescut la oraș, mai mult prin casa bunicilor, care era aproape de a noastră. Bunici tineri, părinți tineri, un frate mai mare (care mă chinuia cum prindea ocazia). Acolo, în casa aceea… îl găseam mereu pe străbunicul meu. Cu un zâmbet cald, de nedescris. El este copilăria mea. N-am întâlnit la niciun om atât calm, atâta iubire, atâta răbdare. Venea să mă ia de la școală. Mă ținea de mână și pășeam liniștiți și tăcuți spre casă. Stăteam pe verandă sau în curte și coloram amândoi. Îl mai găseam citind din cărțile mele de povești. Îi plăceau atât de mult. A fost lângă mine când încercam să învăț să stau pe patinele cu rotile. A fost lângă mine când încercam să mă dau cu prima mea bicicletă, un Pegas galben. Parcă îl văd cum tăia din frumosul liliac din curte. Cred că de aceea este una din florile mele preferate. Florile de liliac îmi bucură mult sufletul.

Într-o zi s-a apucat să vopsească gardul. Am vrut și eu să ajut. Nu suportam deloc mirosul de vopsea, dar m-am încăpățânat. Am stat lângă el până mi s-a făcut rău.

Îmi fixa leagănul din lemn pe bara din curte. Mă așeza în el și îmi făcea ușor vânt. Ce fericire. Zburam încet. Puteam să văd dincolo de garaj.

Nu simțeam nevoia să socializez. La școală ne alergam prin clasă, săream elasticul, învățam poeziile în pauze. Dar când clopoțelul suna, știam că mă așteaptă afară. Și ne duceam liniștiți spre copilăria mea magică.

Ușa garajului era poarta mea pentru fotbal sau “partenerul” meu de tenis. Pfff. Luam racheta de tenis a tatălui meu. Cât de grea era, dar asta nu mă împiedica să mă joc. Mereu îmi găseam ceva de făcut. Mama se speria că nu auzea deloc zgomot. Nu știa de mine. Mă găsea într-un colțișor al casei… în lumea mea, cu păpușile. Sau sub masa bunicii, unde era o navă spațială (butoane mâzgâlite cu carioca ).

Eram destul de mare când am început să ies prin spatele blocului. Începeam să am ceva mai multă energie. Am trecut prin toate jocurile clasice, căzături, genunchi juliți, cățărat prin copaci, animale culese de pe stradă, urcări pe deal sau cu sania pe derdeluș. Ba chiar și alergat ca nebunii prin cimitir. Eh. Copchii zburliți. Mai întârziam acasă, mama mă mai trăgea de coade.

Și… a venit și adolescența cu aventurile ei. Dar asta ar trebui să fie altă poveste.

S-a dus și a rămas

Era iarnă. Străbunicul meu a venit după mine la școală. Vroia să oprească orice posibilă bulgăreală. Nu trebuia să răcesc. Am ajuns acasă, mi-am dezghețat nasul și m-am dus la masă. El s-a întins puțin. Se simțea obosit. Și de atunci… tot doarme. Nu știu de ce n-am plâns față de familie. Nu știu de unde am avut puterea asta. Singură, am plâns de s-a rupt pământul.

M-a vizitat în vis. Ca de obicei, venise la școală după mine. Pentru că știam că murise… m-am speriat. Of. Mi-a zâmbit. Mi-a zâmbit atât de frumos. Avea urme de lacrimi în ochi și apoi a plecat spre o lumină.

Știu. Ca în filme. Ce putea să scoată mintea mea de copil. Dar nu. Nimeni nu o să mă convingă că a fost doar un vis. A fost mult mai mult. Venise să-și ia la revedere. Niciodată n-am mai avut un vis atât de clar și de intens.

Derulând aceste momente, îmi dau seama de ce tresar la anumite lucruri. N-a fost nevoie de orele de religie sau de părinți care să-mi spună că dincolo e ceva. Știu asta. Mi-a arătat el. Ador florile de liliac. Îmi strălucesc ochii când văd un leagăn, îmi vine să fug și să mă dau în el până la răsăritul soarelui. Mă pierd în povești și în cărțile de povești. Uit de mine când merg cu bicicleta, ca atunci când abia mă țineam pe Pegasul galben. Mă atașez ușor de oamenii calzi și zâmbitori.

Copilăria mea a fost frumoasă. Acolo, într-o vale, la poalele munților.

Îmi plac oamenii frumoși, care fac lucruri frumoase, care colorează țara asta. De aceea susțin și îmi place proiectul Lecturi Urbane. Un proiect care se extinde pe zi ce trece.

Marți va avea loc ultima ediție de lecturi urbane la metrou. “Ieșim la suprafață”… ce-mi place cum sună. Detalii acilea.

Orașul citește, donează și tu o carte. (Tipul de mai jos e nimeni altul decât Toma. ihihihihi)