Oana Portase și cei șapte pitici

Clubul bărbaților, prin bunul meu prieten Toma, ne oferă un poster și o minge de fotbal de la Unirea Urziceni. Mingea este semnată de toți jucătorii echipei și a fost oferită Clubului bărbaților de către Narcis Răducan. Ne-am gândit să o scoatem la licitație pentru Vlăduț. Prețul de pornire este de 100 de euro.

Aștept ofertele voastre… pentru un suflețel.

Monsieur Vali Badea vrea să-i povestesc despre ce am simțit “în acel moment”. Adică  în prima zi de facultate, la primul salariu, ziua nunții, primul copil ș.a.m.d. Nu despre toate aceste situații – nici n-am trecut prin unele – ci trebuie să aleg un moment special din viața mea și să fac harta sentimentelor.

M-am gândit la prima zi de grădință = am urlat din toți plămânii după mama. Neah. Prima zi de școală: două codițe, uniformă, era să leșin de emoții. Neah. Examene = tot emoții, mari emoții. Le-am trecut cu bine = Yaaay! Neah. Prima iubire = clișeu. Neah. Sau poate despre când am cărat un rucsac cât mine de greu, timp de două ore, în drum spre cabană = VICTORIE. Neah. Prima oară când am tras cu arcul = frumooooooos, dar mi-am învinețit brațul stâng. Neah. Prima păpușă Barbie = OH MY GOD!!!!Dar… neah.

Pentru că sunt o veritabilă Drama Queen… povestea mea începe în spital. Era seară. A doua zi urma să mă operez. Trecusem prin atâtea analize încât abia mai puteam să mă ridic din pat. Eram obosită fizic și secătuită psihic. Sunt expertă în a spune “sunt biiiiiiiine. muahahaha” când de fapt nu e așa. Am făcut pe viteaza și m-am trezit… singură. Adormeam cu telefonul în mână. Din când în când mai deschideam  câte un ochi ca să văd dacă n-am ratat vreun apel. Nu mi-era frică deloc de operație, dar singurătatea de acolo m-a îngrozit.

Andreea mă mai suna, pentru că știa că mă smiorcăi cu nasu’n pernă. Ea știa… pentru că știa. Avea febră mare. Abia vorbea. Abia stătea trează. Eu în spital – ea răcită cobză. Nu tocmai “cuplul” perfect. Îmi venea să mă ascund într-o peșteră. Îmi doream să fug, să țip, să plâng, și… să mă odihnesc. Îmi convenea de minune să adorm și să nu mă mai trezesc. Până la urmă am ațipit. După puțin timp, mi-a sunat telefonul. Era Andreea = 

- Nu vrei niște suc?

- Da. Tare aș vrea, i-am răspuns.

- Păi, vino să iei. Te aștept.

Am sărit din pat, am ieșit din salon și… am văzut-o pe Andreea cu un suc în mână. Să mai spun că afară era foarte urât, iar ea cât se poate de răcită? Mi s-a pus un nod în gât, dar nu voiam să mai plâng. A fost primul zâmbet din ziua respectivă. A fost bucuria și liniștea de care aveam nevoie. Am stat la bârfă și am băut suc. Am chicotit și am făcut haz de necaz. Imaginea ei, la pachet cu sucul, va fi mereu lipită în sufletul meu. Aveam nevoie de cineva care să-mi spulbere singurătatea. De cineva cald, nu doar de o voce la telefon.

Oricâte măști am avea, oricâte scuturi, oricâte zâmbete… avem nevoie și de cineva care să fie lângă noi. Ieri îmi venea să fug iar în peșteră. Daaaaaaa. Să mă ascund de tot și toate. Să fie liniște. Dar… mi-ar plăcea să vină cineva după mine. Recunosc. Vreau în peșteră, dar nu vreau să trăiesc în singurătate. (Cine să le mai înțeleagă și pe femeile astea?!) Nu vreau să vină cineva care să-mi spună să mă întorc, ci să vină cineva care să-mi zâmbească și să mă ia în brațe (și să-mi spună că sunt un copil tăntălău) Hahaha. Nu o dau în “iubiți-vă mult”, dar o vorbă caldă nu strică. NICIODATĂ!

Leapșa merge la toți care citesc această postare și vor să detalieze un moment special din viața lor.

Pace și iubire, dragilor.

Bugetul alocat Ministerului Sănătății a adus în discuție problemele din sistemul sanitar. Poveste veche. Am și eu una. Stau de ceva vreme în fața paginii albe și nu știu cum să încep. Viața personală e viață personală. O să-mi încalc un principiu (acela de a nu-mi etala pe aici toate private stuff-urile) și voi intra – cu bocancii, poate – într-o chestiune delicată.

Se întâmpla într-un noiembrie ploios. După un an și jumătate de tratament, doctorii mi-au arătat calea spre Institutul Oncologic Fundeni. Era nevoie de operație.  Nu vreau să dau detalii.

Analizele de dinaintea zilei cu pricina au fost un calvar. Am stat ore în șir, așteptând să ajung să mi se recolteze sânge, să mi se facă EKG-ul sau radiografiile necesare. Ore în șir de stat pe holurile spitalului, în frig. Dacă tot aveam probleme, în astfel de condiții erau și mai bine “puse în valoare”. Trecând de la o coadă la alta… am purtat diverse discuții cu pacientele de acolo. Tema principală: plicul cu bani. Am întâlnit femei care habar n-aveau despre boala lor, nu se zbăteau prea tare să înțeleagă, iar principala întrebare era “Cât să-i dau lui dom’ doctor?” Poftim?! Nu a fost o mare filosofie să mă informez despre situația mea. Într-adevăr, medicii nu sunt foarte comunicativi. Dar am făcut tot ce am putut ca să înțeleg de ce ajunsesem la acel diagnostic.

Pacientele de la Fundeni mă vedeau și pe mine ciopârțită, cu sechele pe viață sau chiar… moartă. Nu. Nu m-au speriat nicio clipă. Cu un zâmbet cald, încercam să le explic atât cât știam și eu. Degeaba. Ce putea să știe puștoaica de mine?! Iar pentru ele, tot plicul cu bani dicta. Surprinderea a fost și mai mare când am auzit despre ce sume vorbeau. Își plăteau viața. Cu cât erau mai aproape de moarte, cu atât suma era mai mare.

Din anumite puncte de vedere, am fost un caz fericit. Condițiile din spital au fost bune. Asistentele drăguțe. Doctorul… o canalie. Nu am nicio problemă în a recunoaște faptul că i-am dat “sfântul plic”.  Înainte de a-i da banii… s-a purtat destul de frumos. După? Pff… nu mai avea niciun interes. De ce ar mai fi avut răbdare cu mine? Nu am cuvinte (și nici nu vreau să le găsesc) ca să descriu atitudinea lui față de bietele femei. Niște amărâte care tăceau, înghițeau și strângeau banii în plic. Nu vă spun că, atunci când i-am dat plicul,  s-a uitat înăuntru și a numărat banii. Am observat și pe alte bloguri că lumea evită să dea nume. Ete nah. Nu mă doare clicku’. Am trecut prin bisturiul domnului doctor Silviu Voinea. Aplauze! Nu-i contest profesionalismul, dar are un caracter… mai mult decât jegos.

Nimic nou, nu-i așa? Am călcat prin destule spitale la viața mea. Am strâns destule revolte în mine. Am văzut oameni murind, oameni care… poate că ar fi avut altă soartă în străinătate. Nu vreau să mă victimizez sau să încep iar cu dramatizări. Dar mai am o revoltă. De ce naibii nu ne informăm?!?! De ce în secolul 21 habar n-avem despre niște chestiuni de bază legate de sănătatea noastră?! De ce copiii de clasa a III-a știu ce e sexul și fumează după colț, dar nu cunosc lucruri simple legate de niște boli?! De ce nu ne interesează decât atunci când ajungem în fața doctorului (și nici atunci) ?! Clasic românesc!

Unde bat? Am o revoltă și atât. Poate și un îndemn la o mai bună informare.

Îmi amintesc de un articol de pe blogul lui Vlad Petreanu. Trist… dar adevărat. Suntem un popor care nu-și cunoaște drepturile. Nu-și cunoaște puterea. Nu-și cunoaște importanța. Un popor care NU (se) cunoaște.