Oana Portase și cei șapte pitici

Observ în ultima vreme că se tot scriu articole despre starea Social Media. Și râd. Vai cât mai râd. Nu e treaba mea să analizez gradul de ipocrizie sau dreptate al autorilor, dar mă simt pe aceeași undă cu respectivii.

Aveam impresia că sunt defectă de nu înțeleg mai nimic și mă plictisesc îngrozitor. Dar încă de la începutul anului am văzut că avem din ce în ce mai mulți “experți” în online, social media etc. Wtf? Plouă cu articole despre cum să scrii, să fii, să twitterești, să respiri, să te c@$# – mă scuzați. sau nu. – în online. Plouă cu articole piaristice de la oameni care nu sunt PR, de un limbaj pe care refuz să-l înțeleg, cu termeni pe care refuz să-i înțeleg. Cum să faci, să dregi, să hâr, să mâr. Sunt bloguri care aproape că nu mai conțin niciun articol cu suflet și gânduri, ci numai campanii, reclame sau am fost la evenimentul x cu aceiași 20 de bloggeri care merg la aceleași evenimente și vai, cât de frumos a fost. Bloggeri mici, bloggeri mari bla bla bla. Ne dăm follow și unfollow pe orgolii, nu pe ce ne interesează să urmărim. Cerșim like-uri și RT-uri.

Da, mi-am făcut prieteni faini din online. Da, m-am implicat în campanii în care am crezut. Însă am refuzat să ajung să nu mai dorm noaptea și să vânez evenimente. Am refuzat să mă bag în vorbă cu diverși pe twitter doar de dragul de linguși, că poate-poate îmi crește cota. Am refuzat să comentez pe bloguri doar de dragul de a mă băga în seamă. Scriu zilnic sau de câteva ori pe lună. Scriu siropos. Sau vărs opinii. Scriu ce simt, ce gândesc și mai strecor înjurături cu direcție. N-am trafic până în tavan, primesc din când în când like-uri sau comentarii. Dar mă mulțumesc cu cei 5 cititori ai mei Și sunt mulțimită atâta timp cât blogul mă reprezintă.

Pace vouă!

Mulți se întreabă… de ce Daniel? Pentru că el ne-a ieșit în cale. Noi, zânele, nu suntem persoane publice. Nu suntem persoane influente. Cazul lui Daniel a ajuns la voi… din prietenie. Diana ne-a cerut ajutorul. Noi am dat mai departe. Cum zicea și Ruxa, un fel de pay it forward.

Ne-am așezat la masă și am făcut planul. Punând totul pe hârtie/laptop, n-am dat cu capul de bariere. Dar nici nu ne imaginam ce bulgăre frumos urma să se formeze. N-am mai făcut așa ceva. Niciodată.

Zânele sunt vocea lui Daniel. El nu și-a dorit mediatizare. A vrut să-și protejeze soția. I-am respectat dorința și “țipăm” noi pentru el.

Cazuri ale unor persoane bolnave de cancer, leucemie sau alte boli groaznice… le vedem zilnic.

Pe voi ce vă face să mergeți la bancă?

Am întâmpinat ceva probleme cu obținerea numerelor scurte de SMS. Totuși, am reușit cu Romtelecom. Așa că… banii din contul lui Daniel au venit, în mare parte,  de la persoane fizice. Adică persoane care au mers la bancă și au donat câte puțin. Mi se pare extraordinar. Știm că ne stă în fire să nu ne mobilizăm.

Aflăm de un caz. Suspinăm. Ne enervăm pe viață și pe sistem. Dar… la bancă mergem? Eu trebuie să recunosc că nu am făcut asta vreodată. Am dat haine, obiecte, am trimis SMS… și atât.

Tot ce se întâmplă este un bun exemplu că putem fi Oameni. Nu ne vom opri aici. Dar toate la momentul potrivit.

Clujul a petrecut frumos pentru Daniel. Jos pălăria, domnule Andrei Crivăț. Următorul eveniment va avea loc vineri, în București. Găsiți detalii pe blogul comun. Vă rugăm să confirmați prezența.

Violeta’s Vintage Kitchen împlinește doi ani, iar aniversarea îi este dedicată lui Daniel. Detalii AICI.

Daniel a acceptat să îi fie publicată o poză recentă. Îl puteți vedea AICI.

S-au strâns peste 88.000 de euro. Ne ajutați?

Nu am blogul de multă vreme. Şi acum am emoţii când dau publish la un articol. Scriu cum simt şi despre ce vreau. N-am considerat niciodată că un blogger trebuie să fie neapărat scriitor. Blogul mi se pare tot o platformă de socializare. Îţi permite să te întinzi mai mult decât te lasă Twitterul sau Facebook. Faci un schimb de păreri. Cunoşti oameni noi. Exersezi un posibil talent. Comunici ceva despre tine. Dar nu schimbi lumea. După cum foarte bine a subliniat şi Puttycat. De la ea a pornit şi ideea a scrie acest post.

Aş vrea să am timpul necesar să citesc cu atenţie toate blogurile care îmi plac. În fiecare zi descopăr altele noi. Citesc despre lucruri cu care poate nu sunt de acord, dar îmi place cum sunt prezentate şi le dau mai departe.

Nu i-am înţeles (şi nici nu vreau) pe cei care laudă cu traficul, numărul de comentarii, grafice ş.a.m.d. Există şi bloggeri din categoria “Clar mă citeşte şi Xulescu.” – unde xulescu este un fel de persoană publică. Mdeah… că doi, trei, patru oameni cu aceeaşi opinie nu s-au mai găsit neam. Sau cei care spun că nu-i interesează numărul de cititori şi criticile, dar se învârte orgoliul în ei mai ceva ca un titirez. Deranjanţi sunt bloggerii care nici nu se obosesc să le răspundă cititorilor. Oh, da! Tu, blogăre! Eşti un zeu atotştiutor. Nu te obosi să-mi dai un semn. Sunt doar o proastă care contribuie la traficul tău… ca mai apoi să te lauzi. Parcă scopul era altul.

Unii scriu codificat. Cică sunt arţăgoşi şi pun punctul pe I. Numai că nu au c*** să dea nume. Dacă tot faci o treabă, fă-o până la capăt.

Alţii care “îmi plac”: micii bloggeri. Aham. Micii bloggeri vor să fie ca marii bloggeri. Lasă comentariu după comentariu. (Poate mă bagă şi pe mine în seamă Bloggerul Suprem. Doar sunt cititor fidel.) Micuţul speră într-o unire a ID-urilor de mess, ca să primească învăţături preţioase şi un loc în blogroll. Penibil. Just be yourself. Lucrurile vin de la sine. Dacă se întâmplă… se întâmplă. Dacă nu, care-i tragedia? Apreciez scrisul multor persoane, dar ridicatul de statui nu e una din pasiunile mele.

Uite aşa am făcut un mic, mic, mic rezumat al unor mari orgolii cu blog. Indiferent de nişa abordată, îmi plac bloggerii care scriu… liber, poate şi cu greşeli, dar şi cu pasiune. Îmi plac cei care se dau jos de pe piedestal – unde sunt pentru că poate chiar merită – şi care vorbesc cu mine de la egal la egal amical.