Ionuț mă invită să vorbesc despre România tăcută și despre cum am putea să o facem să vorbească. Ce înseamnă România tăcută? O Românie sictirită, plină de lehamite, de dezgust, dezinteres, obișnuință. O țară în care românii tac și înghit sau sunt indiferenți. O Românie în care știm că trebuie să dăm plicul, să dăm cafeaua și baxul de țigări secretarelor, să ne certăm parte în parte cu frustratele de după ghișee, să îndurăm o justiție mai mult decât oarbă… o justiție schiloadă, strâmbă și stupidă.

Ne complacem și… ne place. Unii tac, alții prind din ce în ce mai mult tupeu. Trăim într-o năuceală fără scăpare și într-un “las’ că trece” etern. Stăm să înghițim gogoși umflate cu minciuni și nesimțire. Privim spre ei și… înjurăm sau aplaudăm. Nu înțeleg de ce unii vor siguranța unui rezultat, înainte de a vorbi. N-ar fi normal și democratic să vorbim pur și simplu? Să vorbim prin acțiuni civice. Să vorbim prin ONG-uri. Să vorbim prin bloguri. Să vorbim prin work-shop-uri. Să vorbim prin dezbateri reale. Rezultatul nu trebuie forțat. Va veni de la sine. Tipic românului și spațiului carpato-danubiano-pontic… îl luăm pe NU în brațe și așteptăm să ne cadă drobul de sare în cap. Suntem ca niște babe bocitoare. Nu cumva să stăm drepți, nu cumva să stăm cu capul sus.

Cum să facem România să vorbească? Uite așa. Această leapșă este o modalitate. Și cum am spus mai sus: prin acțiuni civice, prin ONG-uri, prin bloguri, prin dezbateri, prin “împinsu’ de la spate”, prin provocări civilizate. O formă de a vorbi este și NO Băsescu Day. Lilick ne dă o întreagă listă pentru care să-i spunem NU președintelui.

Ne mișcăm și noi mai cu talent? La alegeri, România a vorbit cu jumătate de glas. E un început. Dar… suntem luați de proști și nu ne agităm prea tare să le demonstrăm contrariul. Poate că… atunci când nu vor mai fi gunoaie pe stradă, nu vor mai fi gunoaie nici la putere.

Leapșa merge către toți românii care au sânge în instalație și au ceva de spus. :D

D-nul Portase Approved