[Show as slideshow]

[View with PicLens]

UPDATE cu personaje. În ordinea numerelor de pe tricou. Sau nu.

EU, Anca Bundaru, Mika Pană, Georgeasca, Alina Mereuță, Piticu și, ovcors, Dimulescu.

M-am gândit la prima zi de grădință = am urlat din toți plămânii după mama. Neah. Prima zi de școală: două codițe, uniformă, era să leșin de emoții. Neah. Examene = tot emoții, mari emoții. Le-am trecut cu bine = Yaaay! Neah. Prima iubire = clișeu. Neah. Sau poate despre când am cărat un rucsac cât mine de greu, timp de două ore, în drum spre cabană = VICTORIE. Neah. Prima oară când am tras cu arcul = frumooooooos, dar mi-am învinețit brațul stâng. Neah. Prima păpușă Barbie = OH MY GOD!!!!Dar… neah.

Pentru că sunt o veritabilă Drama Queen… povestea mea începe în spital. Era seară. A doua zi urma să mă operez. Trecusem prin atâtea analize încât abia mai puteam să mă ridic din pat. Eram obosită fizic și secătuită psihic. Sunt expertă în a spune “sunt biiiiiiiine. muahahaha” când de fapt nu e așa. Am făcut pe viteaza și m-am trezit… singură. Adormeam cu telefonul în mână. Din când în când mai deschideam  câte un ochi ca să văd dacă n-am ratat vreun apel. Nu mi-era frică deloc de operație, dar singurătatea de acolo m-a îngrozit.

Andreea mă mai suna, pentru că știa că mă smiorcăi cu nasu’n pernă. Ea știa… pentru că știa. Avea febră mare. Abia vorbea. Abia stătea trează. Eu în spital – ea răcită cobză. Nu tocmai “cuplul” perfect. Îmi venea să mă ascund într-o peșteră. Îmi doream să fug, să țip, să plâng, și… să mă odihnesc. Îmi convenea de minune să adorm și să nu mă mai trezesc. Până la urmă am ațipit. După puțin timp, mi-a sunat telefonul. Era Andreea = 

- Nu vrei niște suc?

- Da. Tare aș vrea, i-am răspuns.

- Păi, vino să iei. Te aștept.

Am sărit din pat, am ieșit din salon și… am văzut-o pe Andreea cu un suc în mână. Să mai spun că afară era foarte urât, iar ea cât se poate de răcită? Mi s-a pus un nod în gât, dar nu voiam să mai plâng. A fost primul zâmbet din ziua respectivă. A fost bucuria și liniștea de care aveam nevoie. Am stat la bârfă și am băut suc. Am chicotit și am făcut haz de necaz. Imaginea ei, la pachet cu sucul, va fi mereu lipită în sufletul meu. Aveam nevoie de cineva care să-mi spulbere singurătatea. De cineva cald, nu doar de o voce la telefon.

Oricâte măști am avea, oricâte scuturi, oricâte zâmbete… avem nevoie și de cineva care să fie lângă noi. Ieri îmi venea să fug iar în peșteră. Daaaaaaa. Să mă ascund de tot și toate. Să fie liniște. Dar… mi-ar plăcea să vină cineva după mine. Recunosc. Vreau în peșteră, dar nu vreau să trăiesc în singurătate. (Cine să le mai înțeleagă și pe femeile astea?!) Nu vreau să vină cineva care să-mi spună să mă întorc, ci să vină cineva care să-mi zâmbească și să mă ia în brațe (și să-mi spună că sunt un copil tăntălău) Hahaha. Nu o dau în “iubiți-vă mult”, dar o vorbă caldă nu strică. NICIODATĂ!

Leapșa merge la toți care citesc această postare și vor să detalieze un moment special din viața lor.

Pace și iubire, dragilor.

2009:

- am slăbit

- m-am îngrășat

- m-am mutat  (tot în chirie)

- iar am slăbit

- am pierdut șirul kilogramelor

- probleme de sănătate… aceleași. nu mă omoară, dar nici nu mă lasă să trăiesc

- n-am trecut granița, dar am văzut marea și muntele

- am avut… really bad hair days

- am plâns ca un copil din diverse motive (de ex. că mi-am pierdut un cercel) și am râs cu lacrimi de prea multe ori

- am avut niște dimineți excelente… la cafea

- nu, nu l-am găsit pe prinț. nici el pe mine

- am muncit până la epuizare (nu dau la sapă, doar că așa sunt eu de fel. mai stresată)

- m-am enervat, m-am împiedicat, m-am calmat

- în 2009, n-am dat lovitura, dar foarte importantă este “devastarea” online-ului. prin Twitter, Facebook sau blog am reușit să cunosc oameni pe care doar îi urmăream. de exemplu, luni seară, mai aveam puțin și intram în comă de râs. motivul? o ieșire cu Anca, Irina, Chinezu’, Elfu și Adrian. trebuie să precizez faptul că eu și Anca, fiind niște adevărate domnișoare, am mâncat pui+cartofi prăjiți+USTUROI. Hahahahaha…

- am învățat să trag cu arcul. am și fost medaliată de Moș Călifar. click acilea să vedeți

- visul meu este să ajung în Japonia. Misaki mi-a făcut bucuria de a-mi dărui o felicitare de pe acele tărâmuri. nu mă mai satur să o privesc.

- m-am eliberat de niște fantome ale trecutului

- Irongates a avut grijă de mine cu câte un DM

- m-am distrat cu roacherii, cu jurnaliștii, cu twitteriștii, cu blogării, cu prietenii

- am devenit agent de-mplinit dorințe

- mărunțișuri pentru voi… bogății pentru mine

Stau și privesc lista făcută la repezeală. Îmi dă o stare de bine. De calm. Îmi dau seama că sunt un omuleț, nu un robot. Breh, am un zâmbet pe moacă. Oaileu! Nici nu știți. Hai, mulțam și să aveți un 2010 așa cum vă doriți.

Și nici acolo. S-a cântat concediu. (nu bingo) Nuuuuuuuuu mai vreau să știu nimic de politicieni, prostănaci, baroni locali, El Prezident, fufe  sau de Boc și ceata lui de miniștri. Ce-i prea mult… strică!

Familionul, prietenii și muntele mă așteaptă. După cum îl știu pe tata… nu mă va lăsa să mă dau pe net. It’s a NO NO fashion! Un șut în fund și afară la joacă în zăpadă.

Sărbători fericite, dragilor! Vă pupă fata.

Ah, sper că ați fost cuminți! :))))

Nu. Nu este Andreea Marin Bănică. Vă jur! Există zâne adevărate. Sunt printre noi. Dacă o să fiți mai atenți, le veți observa. Zâna respectivă este o brunetă cu părul plin, plin, plin de bucle. Are un zâmbet imens și un suflet cald. Ah, și un accent adorabil. Zâna de care vorbesc a strâns mai mulți elfișori, iar de ziua mea mi-au făcut o imensă bucurie.

Să nu vă lăsați păcăliți de seriozitatea ei. Diana Stoleru este o adevărată zână.

Weeeeeeeeeee… Am primit niște cadouri pentru toți copiii din mine. Îi mai mulțumesc din suflet lui Moș Călifar pentru intrarea pe care mi-a făcut-o în lumea bloagelor.  V-am spus că nu-mi place să plâng în public.