Oana Portase și cei șapte pitici

“Mănâncă”, “Dormi”, “Ai grijă de tine”, “Ai răbdare”, “Totul va fi bine”.  Nu mă încălzesc cu nimic. Nu mă ajută. Mă irită. Toleranţa mea a ajuns cu mult sub zero. Aşa că… “Nu, mulţumesc”.

L.E. “Te iubesc-uri” accept. Nişte fete ştie de ce.

Cum ar fi să închid prăvălia? Și să plec. De tot…

Tot fără dat cu părerea. Tot despre mine. Adică tot despre nimicuri. Până la urmă… subiectul “eu” îl stăpânesc cel mai bine. Cel puțin așa ar trebui.

Simt că am pierdut un an din viață. Eh, adevărul este că și eu l-am dat așa, pe ochi frumoși. De aceea merg pe burtă spre linișteala aia de care vorbeam câteva postări mai jos, spre o paralizie a gândurilor și a stomacului. Cum normal nu se poate tot timpul, îmi mai pavez drumul cu ceva minciuni. Cam telenovelistic, dar foarte necesar.

Nimicuri, nimicuri și iar nimicuri. Mi-a crescut părul. Persoanele cu care mă întâlnesc simt nevoia să-mi spună asta. Mda. ȘTIU. Au trecut câteva luni. Părul asta face… crește. Nu, nu știu dacă mă mai tund. Dacă mă tund, nu știu cum. Nu, nu știu dacă îl las lung. Dacă îl las lung, nu știu cât de lung. Nu, acum nu-mi place cum arată… dar nu, tot nu-mi pare rău că m-am tuns. Arăt ca un băiețel la școală cu părul dat într-o parte, îmi mai lipsește cărarea. I don’t give a f***.

Alte nimicuri. Nu mai suport frigul ăsta. Dimineața când plec de acasă… este crunt. Înfofolită cu jdemii de bluze și geaca de munte și tot îmi îngheață până și ultima celulă din corp. Parcă nu era ATÂT de frig iarna.

Bucuriile (stomacului) din ultima vreme: ceai cu lichior, ecler cu glazură de ness, baghete cu măsline.

Tot nimicuri. Mi se strică chestii prin casă. Sunt un fel de Carrie. Pe unde trec… poc ceva. Se pare că nu-mi direcționez energia unde trebuie. Hahahaha.

Încă ceva. Mi s-a pus pata rău de tot pe o cutiuță muzicală cu balerină. Simt nevoia să dețin așa ceva. Siropos, știu. Dar VREAU! Așa că… dacă știți unde găsesc astfel de cutiuțe muzicale prin București, anunțați-mă și pe mine.

kthxbye!

Am ajuns să scriu un articol pe săptămână. Teoretic – am timp. Practic – sunt cam obosită. Nu e vorba de o oboseală din aia de să cad din picioare, ci am început să fac ce mi-am propus la sfârșitul anului trecut. Adică să-mi mai dau mie niște pauze, să nu mă mai cert în capul meu, să mă odihnesc. Și îmi cam iese. E bine rău să stau aiurea în pat, la teve. E bine rău să mai răfsoiesc câte o carte. E bine rău să dorm noaptea ca un bebe. E bine rău să nu mă mai gândesc eu la binele altora, ci mai mult la binele meu. E bine rău să nu mai stau călare toată ziua pe twitter, facebook, blog etc.

Lucrez pentru liniștea capului meu. Iar liniștea capului meu presupune și lipsa datului cu părerea pe blog despre ce se întâmplă în țara asta. Cât timp va dura linișteala asta? Nu știu.

Și cum nimic nu e întâmplător, ce trebuia să se curețe din viața mea… s-a curățat. Fără să fac eu prea multe eforturi. Emoții strânse timp de un an de zile s-au făcut praf în câteva zile. Într-un moment foarte prost din viața mea, niște oameni – pe rând – m-au împins spre o limită. Trebuia – din nou – eu să înțeleg, eu să accept, eu să mă resemnez, eu să respect. Reacțiile mele au fost lipsite de diplomație, aproape în toate cazurile. Nu-mi pare rău. De prea multe ori mi-am cerut scuze în stânga și în dreapta, de prea multe ori a trebuit să fiu înțelegătoare. Și m-am cam săturat să-mi cer scuze sau să înțeleg un monitor pe care curg niște rânduri. Pentru că așa s-a ajuns în ziua de astăzi. Nu mai avem curajul să spunem ce avem de spus cu capul sus și ochi în ochi, ci printre niște mail-uri interpretabile… ascunși după un monitor. N-au mai contat momentele din offline și zdrang mi s-a pus o etichetă… de după acel monitor. Și niciuna din persoanele despre care vorbeam nu a simțit nevoia să discutăm la o cafea. Delete/ignore/unfollow/block etîcî și ai șters pe cineva din viața ta.

Atunci să facem să fie bine… pentru mine.

Atunci când nu mai cauți răspunsuri, ele vin la tine. Le aveai mereu, dar trebuia să le și atingi. Trebuia să le vezi, era nevoie să-ți zâmbească. A trecut mult timp, prea mult, de când n-am mai dormit liniștită.

A fost o săptămână alertă, plină de noutăți și cu trezit la ora 5.00. Încă învăț să mă trezesc la așa o oră. Încă învăț să am weekend-urile doar pentru mine. Încă învăț multe. Punct. Iar veștile bune nu m-au părăsit.

A trecut mult timp, prea mult timp, de când n-am mai dormit adânc până la ora 17.00. A trecut prea mult timp de când n-am mai stat lățită în pat, liniștită. A trecut prea mult timp de când n-am mai vorbit degajat despre tot ce-mi trece prin minte. A trecut prea mult timp de când n-am mai mâncat mâncare chinezească, pe un colț al biroului. A trecut prea mult timp de când n-am mai primit fluturi. A trecut prea mult timp de când n-am mai băut un vin bun, fără să-l trec prin minte, ci doar prin suflet. A trecut prea mult timp de când n-am mai luat lucrurile așa cum sunt. A trecut prea mult timp de când nu mi-a mai spus cineva că vrea să-mi fie bine. Și acum e bine. Atât cât poate fi… e bine.