Oana Portase și cei șapte pitici

- Sunt în pantaloni roz de trening.

- Imaginea asta s-a înfipt adânc în mintea mea.

- M-ai păcălit. Ai vrut neapărat să mă vezi în pantaloni roz.

- Ești mică. Parcă erai mai înaltă.

- Știu.

- Faci riduri.

- Știu.

- Pe toate le știi.

- Eh.

- Ești prea departe.

- Da.

- Mă bucur că nu te-ai schimbat.

- Așa, puțin.

- Îmi pare rău că ești singură acolo.

- Sunt o eroină.

- … Trebuia să fac asta mai demult.

Îmi vine să mă pup, să mă iau în brațe, să mă felicit, să-mi strâng mâna, să mă bat pe spate, să mă mângâi pe cap. Intuiția mea e destul de ascuțită. Iar acum câteva luni… am cam avut dreptate să o ascult. Și când am dreptate, apăi am dreptate. Chiar dacă se întâmplă rar. De aici și generalizările pe care n-am încetat să le aplic. Cel puțin pentru o anumită categorie de ființe. Acum ceva vreme – pentru 6.3 secunde – m-am îndoit de tactica mea. Am zis că poate nu e bine, nu-i frumos, nu-i gigea. Eh, fuck off. Etichetele sunt puse. Lipite pentru trecut, prezent și viitor. Același raft, același praf așezat. Farmecul jocului este că cineva va sparge tiparele, etichetele, rafturile. Heeee… și ce surpriză va fi. Atunci da. Poate că în acel moment voi înceta să mă plictisesc.

Început de primăvară, o zi ca oricare alta. Mirosul de Vogue roz, mirosul parfumului meu… Light Blue, muzica aceea pe fundal.  Fără să-mi dau seama am pus elementele unei amintiri împreună. Numai camera e diferită.

Vara aceea. Rochița roșie. Mirosurile, suntele, dar… sentimentele? Nu-mi amintesc. Oare era plăcut? Încerc să-mi amintesc, dar sună telefonul. Ha! Ce glumă bună. Un fel de gând la gând. Ce ți-e și cu Universul ăsta. Pe ecranul telefonului apare un nume pe care nu l-am mai zărit de ceva ani. Oare câți ani? Răspund. Aceeași voce, dar milioane de veacuri distanță între noi. Conversație normală. Cred că trebuia să întreb “de ce?” … dar n-am făcut-o. Am închis. Nicio tresărire, teleghidată, rece. Ca și cum n-a fost. N-am reușit să-mi amintesc. Oare când am apăsat butonul de shut down? Nu-mi pasă.

Am decis să ies din hibernare împreună cu urșii. Timp de șase luni am simțit că mă lupt cu morile de vânt. O bătălie am câștigat-o, acum, cu venirea primăverii. Dar războiul nu s-a terminat. Multe seri am stat cocoțată pe scaunul din bucătărie, pe întuneric, holbându-mă pe geam, întrebându-mă ce caut eu în viața mea. Frustrant este atunci când știi pe ce drum vrei să mergi. Alegi cărarea, treci de obstacole, dar tot apare cineva care să-ți tragă un șut în fund de te rostogolești până la ailantă cărare. Bun, nu e drumul tău, dar te ridici, te scuturi și vezi ce poți face. Nu te înfigi bine cu picioarele în pământ că-ți cade un bolovan în cap. Mbine. Și normal că te uiți în sus și rostești un sec  ”Pe bune?!” Și tot așa.

Punctul culminant a fost când m-am plictisit de tot și de toate, de voi și de mine. Până și sufletul mi-a devenit plictisitor. Și încă mai sunt plictisită. Va trebui să vă obișnuiți cu mine așa pentru o perioadă. Îh… mai am câte ceva de spus, dar trebuie să plec. Niște ființe ravisante mă așteaptă la un restaurant. Deci… I’m back. Cred.

Problema nu mai contează. De zis ar fi multe, dar nu vreau să. Așa că nu mai am de ce să scriu aici. Ar fi o idee ca pentru o perioadă să ne lăsăm în pace reciproc.

kthxbye!