Oana Portase și cei șapte pitici

You PMS like a bitch, I would know.

Departe de mine intenția de a da în boala Sex & The City și să mă apuc să scriu despre relații, muieri și masculi (tuh, fată!). Dar de ceva vreme mă ard degețelele să scriu despre o anumită categorie de bărbați. Și nu că s-a născut în mine vreo revoltă feminină, dar au ajuns să mă amuze teribil. Draaaaaaaaagilor, să nu vă ofuscați. Nu vreau să generalizez. O să vorbesc despre o anumită specie.

De câțiva ani… am început să mă lovesc (direct sau prin anturaj) de niște bărbați (sau băieți cu aere de bărbați) care am impresia că au luat o supradoză de telenovele. Am zis că poate sunt anumite cazuri, dar se pare că e molipsitor. Cum sunt acești bărbați/băieți/bărbați-băieți? Păi, sunt cei care nu vor o relație. Nimic anormal până aici. Se mai întâmplă. Iar ideea de sex friends e la modă. Dar eh, nu e chiar așa simplu. Pentru că totuși vor ceva. Dar nu prea știu ce. Adică hai că suntem, dar nu suntem. Motivele sunt diverse. La început… aceste motive mă făceau să ridic o sprânceană. Acum… mă fascinează, ca să zic așa. De la clasicul “it’s not you, it’s me” până la “nu vreau să stricăm ce avem (?!) cu o relație”. Fecioare în toată regula. Unii au impresia că o relație implică lesă de gât, raporate, control, gelozie, altar sau teribila fidelitate. Hei, o poți încheia oricând. Dar să-l iei pe NU în brațe cu atâta încăpățânare… pfff. Și ok, îl iei pe NU în brațe, dar de ce atâta dramatism?! Sau ia-l pe NU în brațe și lasă-mă în pace. Specia de bărbați despre care vorbesc nu se lasă chiar așa ușor. Continuă să susțină sus și tare că ceva sentimente îi gâdilă la stomac, că femeia repsectivă e o minunăție cum n-au mai întâlnit, că un sentiment de dor clipocește pe undeva.

Culmea este că gradul de inteligență al acestor bărbați nu e deloc scăzut. Lucrurile ar trebui să fie mai simple. Vrei sex? Ok. Depinde de fiecare ce acceptă sau nu. Avem sentimente care ne gâdilă la stomac? Păi, atunci hai să vedem ce iese. Dar nuuuu. Și unii chiar sunt în stare să renunțe la o femeie la care țin doar pentru că au un principiu stupid bătut într-un cui în creier. Garanții nu există. Frica poate că nu ucide, dar nici nu te lasă să trăiești. Și cică femeile sunt complicate.

Dezamăgirile vin și trec. Dar viața asta se scurge atât de repede.

Hiccups are happiness, but I don’t love you.

Mă fascinează cum, în stația de autobuz (un trotuar), oamenii se pun unii în fața altora până ajung în mijlocul străzii. Ar face orice numai să urce primii în autobuz/tramvai/metrou.

Mă fascinează cum, atunci când se deschid ușile tramvaiului 41, începe o minunată împărțeală de coate… pentru un loc. Și nu este vorba de “oh, tinerii din ziua de azi”, ci de oameni în toată firea.

Mă fascinează cum, în autobuz, unii se lipesc cu totul de câte-o bară. Chiar dacă pe bara respectivă te-ai agățat și tu cu o mânuță.

Da. Mă fascinează RATB-ul.

Mă fascinează faptul că ai mei vizitatori urcă la mine cu liftul. Deși stau la etajul 2. Deși liftul e un pericol public, arată infernal, i se închide greu ușa, se blochează etîcî. Nu. Ei continuă să se dea cu liftul. Și în sus, și în jos. Două amărâte de etaje. Absolut fascinant.

Mă mai fascinează panourile publicitare care au efectul de “gură căscă” garantat. Adică din care nu înțeleg mare lucru.

Mă fascinează politicienii care nu spun nimic. Adică cei care, după o singură propoziție, mă trimit la DEX. Vă spun… fascinant.

Mă fascinează relația unor oameni cu coșurile de gunoi.

Mă fascinează administratorul meu. Cu măsuța lui. La intrarea scării. Și cu programul fix.

Mă fascinează punctul. Cât de ușor este să-l pui. Punct.

Și mă mai fascinează gângăniile care îmi intră în cameră (pe geam, bănuiesc) și care se plimbă liniștite pe laptop și veioză. Seară de seară.

P.S. E vară. Încă. O știți p’aia cu nu am chef azi? Eh, așa și eu. Nu am chef să mă dau cu părerea despre situația politică/economică/socială (nu că aș fi expertă). Și nici de siropoșenii nu am chef. Chiar dacă nu mai am concediu… sunt într-un dolce far niente cu blogul, mintea și sufletul. M-am trezit într-o dimineață și mi-am dat seama că… nu… am… nicio… opinie. În altă dimineață m-am trezit și mi-am dat seama că nu am fluturași în stomac pentru povestioare dulci ca vata pe băț (roz). Nu m-a făcut mama consecventă. Deci liber la aberații aberante (că ălelante sunt aberații coerente). Je vous baise sur le portefeuille.

P.S. 2 Mă mai fascinează rău piesa următoare. Hah. Zilele câinilor s-au terminat. Vin caii.

Nu știu unde mi-am pierdut verile. Sunt închise undeva… într-o scoică. Nu știu de ce nu mă mai zbat să ajung la mare. Mi-e dor de pescăruși, dar nu fac nimic ca să-i aud. Nu știu de ce. Nisipul uscat pe tălpi, soarele ucigător, albastrul calm, vântul nopților la mal. De toate îmi este dor. Atât de aproape… și atât de departe. Vara trece, iar eu rămân albă ca zăpada. Nu știu unde mi-am pierdut verile.

“Nu plânge. Nimeni nu va veni să te ajute.”

Pe străzile pavate cu scoici, tălpile nu dor. Alunec ca săpunul și înalț balonașe. M-am pierdut. Amintirile se joacă cu mine. Mentă și ciocolată. Asta am gustat ultima oară, acolo, lângă lac. Rochia e roșie, dar mai roșu mi-e sângele. Îmi amintesc că am văzut Calea Lactee în mijlocul mării, iar meduzele invadaseră cerul. Acolo vreau să mă pierd! Într-un cer plin de meduze. În căutarea timpului pierdut. Da. Am citit cartea. Stau lângă felinar și suspin. Nu plâng. Nu mai știu cum se face. Cireșii sunt atât de roz, mă dor ochii. Nici nu mai știu când am primit ultima oară flori. Acum, cerul e gol. Pe jos sunt bălți de cuvinte. Încerc să le evit. Sau mai bine stau lipită de felinar. Îl văd.

- Ți-am adus o umbrelă.

- Dar nu plouă.

- Uite, cerul e plin de meduze. Poate ploua oricând.

- Cine ești?

- Hai să mergem.

Și m-am mutat. Și sunt frântă de oboseală.

După aproape șase ani de învârteală prin cartierul Tei, m-am mutat în capătul ălălalt al Bucureștiului. O să-mi fie dor de Tei. Pe la 19 ani am pășit prima oară pe acolo. Mi-a plăcut foarte mult. Pe la 20 de ani deja locuiam cu M. În timp… tânără și neliniștită, simțeam nevoia să scap. Sau el să scape.

Știam că Roxana stă în blocul de lângă. Pe Roxana am cunoscut-o la admiterea la liceu. Aveam examen la franceză. Țin minte că, pe scările liceului, am văzut o ființă creață, cu nasul în carte. M-am așezat lângă ea și am rugat-o să mă lase să mă uit și eu prin carte. De acolo… au urmat patru ani de liceu împreună, iar apoi mulți ani de locuit împreună. M-am mutat de la M. la Roxana și invers de câteva ori. Trăgeam plângând de bagaje dintr-o parte în alta. Cu toate astea… eram o mică familie, împărțeam totul.

Anii au trecut, iar prima garsonieră trebuia eliberată. M. mă lua cu el peste tot. Îl așteptam plină de emoții să iasă de la examene, mergeam pe la firmele pe unde avea treabă, la cumpărături, am fost acolo și când cerul s-a rupt în două și viața noastră a luat altă turnură. Chiar și la final… am fost cu el să-l ajut să închirieze garsoniera. Am închis ușa. El s-a urcat în mașină și a plecat, eu m-am dus dincolo, la Roxana.

Alți ani, altă distracție cu Roxănescu. Stăteam într-o garsonieră vai de ea, dar ne plăcea atât de mult. Era mică, dar mereu aveam prieteni în vizită. Dormeam cum apucam, nu era o problemă. Totuși, am rezistat până când începuse să bată vântul în casă. Așa că ne-am mutat într-o garsonieră maaaare și frumoasă. Tot în Tei. A trecut un an. Venise momentul să ne căutăm apartament. Și așa am făcut. Am eliberat și garsoniera nr.3, m-am așezat pe jos… și am derulat niște filme. Cum am ajuns acolo, prima persoană care m-a vizitat, bucuriile, găteala, problemele, tristețile.

Săptămâna asta m-a cam terminat fizic. Împachetat, despachetat, drumuri, telefoane, cărat, curățenie, nu pornea duba, nemâncată, nedormită, banii la limită, nu e internet, ba e internet și tot așa. Aș cam avea nevoie de o vacanță, dar mă așteaptă muuuuncaaaaa și am un portofel cât se poate de gol. Ehhhh, noi să fim sănătoși!

Câteva bagaje nu o să le despachetez. Las amintirile acolo. E timpul pentru altele. O să-mi fie dor de Tei.

Oare… când o să am casa mea?

Regrets? I’ve had a few…

Se spune că nu e bine să privești în urmă. Se mai spune că n-ar fi bine să ai regrete. Ce-a fost… a fost. Dar se mai spune că din greșeli înveți.

Cineva mă întreba într-un comentariu de fostele iubiri. Poate că trebuie prețuite, nu neapărat povestite. Dar… dacă n-ar fi povestite, am duce lipsă de multe povești înălțătoare. Ale mele au fost ale mele. Nu ca ale tale, nu ca ale lui, nu ca ale ei. Au fost ale mele. Prima a fost când m-am pierdut în doi ochi albaștri. A fost verde ca iarba proaspătă, roșie ca lalelele, albastră ca cerul senin și calmă ca marea. A doua a fost ca o furtună la munte. Puternică, puțin înspăimântătoare, dar frumoasă. A treia nu a fost chiar iubire. A fost un episod. A fost ca o noapte într-o pădure cu demoni.

Prima s-a terminat pe un pod. A doua… într-o rochiță roșie și sandale cu toc. A treia s-a încheiat cu un scârțâit de roți și mult fum. M-au înălțat și m-au doborât. M-au maturizat și m-au învățat să lupt.

Restul… au fost doar clipe. Poate pentru că nu am acordat o șansă, poate pentru că nu mi s-a acordat o șansă, poate pentru că n-a fost să fie.

Unii m-au spart în bucățele, iar acum mă văd zâmbind. Crăpăturile sunt tot acolo. Oare super glue e de ajuns… ca să ne mai ținem de mână?

Fluturașii sunt grațioși, dar mor. Au fost.

Aș vrea să înțeleg de ce ajungem să ne urâm tot mai mult. Ne încruntăm. Ne ascundem. Ne rănim. Nu mai avem curajul să ne pierdem printre fluturași și stropi de fericire. Trist este că și mie îmi vine să fac același lucru… să fug. Ar fi cea mai simplă cale. Scapă cine poate. Egoiști până la capăt.

Vă anunț că sunt o ființă periculoasă. Da. Dacă vreau, vă bat cu bagheta mea de nu vă vedeți. De ce? Heh. Ce știți voi?! Săptămâna trecută (luni sau marți, cam așa) m-am trezit sunată de poliție. Cică plângere împotriva mea. Cică să mă prezint de bună voie și nesilită de nimeni. Dacă nu, silită prin citație.

Mmmmbuuun. Că tot vorbeam eu de lași. E vorba de un laș. Acu’ nu știu câți neuroni funcționali avea când m-a reclamat. Am râs, m-am zvârcolit, m-am întrebat întrebător, m-am agitat mai ceva ca spray-ul, am dormit mai puțin, am derulat niște filme în cap și am fost insuportabilă pentru cei din jurul meu (îmi pare rău!). Nu știam ce să spun, cui să spun, nu mai aveam energie să spun. Pentru nimic, dar așa sunt eu… o muiere crizată. M-am tot plimbat pe la poliție și abia azi am dat de cine trebuia să dau. Că n-aveam destule pă cap și pă suflet… îmi mai lipsea dezgropatul morților și implicarea altor persoane. Nu e una din pasiunile mele, dar și când mi se pune pata. Zi de zi m-am întrebat dacă să mi se pună pata sau nu. Cică sunt o ființă puternică. Unii uită că tot o ființă sunt. Și puterea aia are limitele ei. Am considerat că lupta asta nu e de mine și nu-și are rostul. Am intrat zâmbind pe ușa pe care scria “cercetări penale”.

Mi-e scris în stele și în karmă să întâlnesc astfel de oameni. Ursul meu de pluș e printre singurele “ființe” care înțelege ce-i în capul și sufletul meu. Și nici nu mă rănește. La bine și la greu!