Oana Portase și cei șapte pitici

V-am spus de povestea lui Daniel. De multe ori, din instinct sau din emoția momentului, dăm un link mai departe, un RT pe Twitter sau Join Cause pe Facebook… și atât. Putem face mai mult. Drumul e mai lung, dar mă impresionează extrem de tare cum oamenii ni se alătură. Visul nostru începe să prindă formă. Nebunele alea de pe Twitter , care își spun zâne, vă mulțumesc din suflet.

Lucrăm la campanie. Vom avea bannere, număr de SMS pentru donații – sperăm – licitații și cam tot ce mai putem face.

Până atunci, puteți face donații aici:

În conturile deschise la Banca Transilvania

EUR: RO72BTRL06404201F02712XX
RON: RO57BTRL064013HAF02712XX

Mulți au anunțat că pun la bătaie câte ceva pentru licitații. Șerban își licitează arborele de cafea. Adi Hădean licitează o minunată cină. Impresionat, dar adevărat… avem ajutor și din partea Federației de Rugby. Anca licitează un frumos lănțișor.  Mulțumim Daniela, Adi Ciubotaru și tuturor celor care au anunțat că ne ajută. Adresa noastră de mail – zanarim@gmail.com – se umple pe zi ce trece. Așteptăm idei, voluntari, ajutor… suflete.

Așa… începe să-mi placă de România. În dreapta, la blogroll, e Clubul Zânelor. Mulțumim din suflet!

LE: N-am trecut-o pe Irongates. Mulțumim. Oameni minunați.

Eu v-am mai spus că Diana e o Zână.  Plină de energie, de zen, de căldură, de umor. Aleargă de dimineața până seara și face tot ce poate ca să împartă zâmbete. Diana are nevoie de ajutor pentru o mobilizare ceva mai mare. Cuvintele mele sunt de prisos. Am primit un mail de la ea și mi s-a pus un nod în gat.

“Am un prieten bolnăvior. Daniel a fost diagnosticat cu leucemie limfoblastică spre finele lui 2009. Am trăit toți un șoc, ne-am spus că e greșit diagnosticul, că nu se poate să fie nimic atât de grav.

Nu dețin multe cuvinte ca să vi-l descriu pe Dănuț. E exploziv, împarte voie bună în orice încăpere intră, e tipul de prinț despre care citești în “Albă ca Zăpada”. Ei, prințul ăsta s-a îndrăgostit și el, s-a așezat la casa lui care i s-a părut prea mare și s-a apucat să-și umple ograda. Raluca și Dănuț așteaptă un băiețel în martie.

În momentul în care au aflat diagnosticul, Raluca era deja însărcinată. Ne-am gândit toți că în cazul cel mai rău, se vor putea colecta celule stem pentru transplant. Mi s-a spus ca atât fratele lui Dănuț cât și bebe sunt doar parțial compatibili.

În decembrie, Daniel a intrat în remisie, după ce a făcut un tratament dureros cu citostatice și transfuzii. Nu pot să vă descriu cât de mare a fost mobilizarea oamenilor din BD pentru a dona sângele necesar transfuziilor. Ne urmăream pe un google doc lună de lună, să vedem al cui e rândul la donație, ca și când stropii ăia de sange puteau să-l facă bine definitiv. Și am sperat toți că așa va fi.

Din păcate n-a fost să fie, dosarul trimis în Italia și Germania s-a întors cu diagnosticul confirmat și cu sfatul să se facă transplant de măduvă acum, în perioada de remisie.
Costurile sunt uriașe: 150000 Euro. La asta se adaugă și cheltuielile aferente nașterii pentru Raluca și prelevarea celulelor stem de la bebe.
Oricât am încerca, nu vom reuși să strângem banii ăștia din economiile noastre.

M-am întors pe toate părțile gândindu-mă care ar fi soluția simplă la problema asta… pentru că mi s-a spus că orice problemă are o soluție simplă. Eu nu o văd prin puterile mele…

Deci da, vă cer ajutorul să strângem banii pentru un transplant al unui prieten, ca eu să mă mai bucur de el și el de viață.“

Peste tot în jurul nostru sunt oameni care au nevoie de alți oameni. Măcar din aproape în aproape să ajutăm. Găsiți detalii aici: www.danielraduta.ro

Noi vom face o campanie și revin cu detalii. Avem nevoie de donații, de idei, de voluntari, de oameni… de suflete.

Bugetul alocat Ministerului Sănătății a adus în discuție problemele din sistemul sanitar. Poveste veche. Am și eu una. Stau de ceva vreme în fața paginii albe și nu știu cum să încep. Viața personală e viață personală. O să-mi încalc un principiu (acela de a nu-mi etala pe aici toate private stuff-urile) și voi intra – cu bocancii, poate – într-o chestiune delicată.

Se întâmpla într-un noiembrie ploios. După un an și jumătate de tratament, doctorii mi-au arătat calea spre Institutul Oncologic Fundeni. Era nevoie de operație.  Nu vreau să dau detalii.

Analizele de dinaintea zilei cu pricina au fost un calvar. Am stat ore în șir, așteptând să ajung să mi se recolteze sânge, să mi se facă EKG-ul sau radiografiile necesare. Ore în șir de stat pe holurile spitalului, în frig. Dacă tot aveam probleme, în astfel de condiții erau și mai bine “puse în valoare”. Trecând de la o coadă la alta… am purtat diverse discuții cu pacientele de acolo. Tema principală: plicul cu bani. Am întâlnit femei care habar n-aveau despre boala lor, nu se zbăteau prea tare să înțeleagă, iar principala întrebare era “Cât să-i dau lui dom’ doctor?” Poftim?! Nu a fost o mare filosofie să mă informez despre situația mea. Într-adevăr, medicii nu sunt foarte comunicativi. Dar am făcut tot ce am putut ca să înțeleg de ce ajunsesem la acel diagnostic.

Pacientele de la Fundeni mă vedeau și pe mine ciopârțită, cu sechele pe viață sau chiar… moartă. Nu. Nu m-au speriat nicio clipă. Cu un zâmbet cald, încercam să le explic atât cât știam și eu. Degeaba. Ce putea să știe puștoaica de mine?! Iar pentru ele, tot plicul cu bani dicta. Surprinderea a fost și mai mare când am auzit despre ce sume vorbeau. Își plăteau viața. Cu cât erau mai aproape de moarte, cu atât suma era mai mare.

Din anumite puncte de vedere, am fost un caz fericit. Condițiile din spital au fost bune. Asistentele drăguțe. Doctorul… o canalie. Nu am nicio problemă în a recunoaște faptul că i-am dat “sfântul plic”.  Înainte de a-i da banii… s-a purtat destul de frumos. După? Pff… nu mai avea niciun interes. De ce ar mai fi avut răbdare cu mine? Nu am cuvinte (și nici nu vreau să le găsesc) ca să descriu atitudinea lui față de bietele femei. Niște amărâte care tăceau, înghițeau și strângeau banii în plic. Nu vă spun că, atunci când i-am dat plicul,  s-a uitat înăuntru și a numărat banii. Am observat și pe alte bloguri că lumea evită să dea nume. Ete nah. Nu mă doare clicku’. Am trecut prin bisturiul domnului doctor Silviu Voinea. Aplauze! Nu-i contest profesionalismul, dar are un caracter… mai mult decât jegos.

Nimic nou, nu-i așa? Am călcat prin destule spitale la viața mea. Am strâns destule revolte în mine. Am văzut oameni murind, oameni care… poate că ar fi avut altă soartă în străinătate. Nu vreau să mă victimizez sau să încep iar cu dramatizări. Dar mai am o revoltă. De ce naibii nu ne informăm?!?! De ce în secolul 21 habar n-avem despre niște chestiuni de bază legate de sănătatea noastră?! De ce copiii de clasa a III-a știu ce e sexul și fumează după colț, dar nu cunosc lucruri simple legate de niște boli?! De ce nu ne interesează decât atunci când ajungem în fața doctorului (și nici atunci) ?! Clasic românesc!

Unde bat? Am o revoltă și atât. Poate și un îndemn la o mai bună informare.

Îmi amintesc de un articol de pe blogul lui Vlad Petreanu. Trist… dar adevărat. Suntem un popor care nu-și cunoaște drepturile. Nu-și cunoaște puterea. Nu-și cunoaște importanța. Un popor care NU (se) cunoaște.