Bugetul alocat Ministerului Sănătății a adus în discuție problemele din sistemul sanitar. Poveste veche. Am și eu una. Stau de ceva vreme în fața paginii albe și nu știu cum să încep. Viața personală e viață personală. O să-mi încalc un principiu (acela de a nu-mi etala pe aici toate private stuff-urile) și voi intra – cu bocancii, poate – într-o chestiune delicată.

Se întâmpla într-un noiembrie ploios. După un an și jumătate de tratament, doctorii mi-au arătat calea spre Institutul Oncologic Fundeni. Era nevoie de operație.  Nu vreau să dau detalii.

Analizele de dinaintea zilei cu pricina au fost un calvar. Am stat ore în șir, așteptând să ajung să mi se recolteze sânge, să mi se facă EKG-ul sau radiografiile necesare. Ore în șir de stat pe holurile spitalului, în frig. Dacă tot aveam probleme, în astfel de condiții erau și mai bine “puse în valoare”. Trecând de la o coadă la alta… am purtat diverse discuții cu pacientele de acolo. Tema principală: plicul cu bani. Am întâlnit femei care habar n-aveau despre boala lor, nu se zbăteau prea tare să înțeleagă, iar principala întrebare era “Cât să-i dau lui dom’ doctor?” Poftim?! Nu a fost o mare filosofie să mă informez despre situația mea. Într-adevăr, medicii nu sunt foarte comunicativi. Dar am făcut tot ce am putut ca să înțeleg de ce ajunsesem la acel diagnostic.

Pacientele de la Fundeni mă vedeau și pe mine ciopârțită, cu sechele pe viață sau chiar… moartă. Nu. Nu m-au speriat nicio clipă. Cu un zâmbet cald, încercam să le explic atât cât știam și eu. Degeaba. Ce putea să știe puștoaica de mine?! Iar pentru ele, tot plicul cu bani dicta. Surprinderea a fost și mai mare când am auzit despre ce sume vorbeau. Își plăteau viața. Cu cât erau mai aproape de moarte, cu atât suma era mai mare.

Din anumite puncte de vedere, am fost un caz fericit. Condițiile din spital au fost bune. Asistentele drăguțe. Doctorul… o canalie. Nu am nicio problemă în a recunoaște faptul că i-am dat “sfântul plic”.  Înainte de a-i da banii… s-a purtat destul de frumos. După? Pff… nu mai avea niciun interes. De ce ar mai fi avut răbdare cu mine? Nu am cuvinte (și nici nu vreau să le găsesc) ca să descriu atitudinea lui față de bietele femei. Niște amărâte care tăceau, înghițeau și strângeau banii în plic. Nu vă spun că, atunci când i-am dat plicul,  s-a uitat înăuntru și a numărat banii. Am observat și pe alte bloguri că lumea evită să dea nume. Ete nah. Nu mă doare clicku’. Am trecut prin bisturiul domnului doctor Silviu Voinea. Aplauze! Nu-i contest profesionalismul, dar are un caracter… mai mult decât jegos.

Nimic nou, nu-i așa? Am călcat prin destule spitale la viața mea. Am strâns destule revolte în mine. Am văzut oameni murind, oameni care… poate că ar fi avut altă soartă în străinătate. Nu vreau să mă victimizez sau să încep iar cu dramatizări. Dar mai am o revoltă. De ce naibii nu ne informăm?!?! De ce în secolul 21 habar n-avem despre niște chestiuni de bază legate de sănătatea noastră?! De ce copiii de clasa a III-a știu ce e sexul și fumează după colț, dar nu cunosc lucruri simple legate de niște boli?! De ce nu ne interesează decât atunci când ajungem în fața doctorului (și nici atunci) ?! Clasic românesc!

Unde bat? Am o revoltă și atât. Poate și un îndemn la o mai bună informare.

Îmi amintesc de un articol de pe blogul lui Vlad Petreanu. Trist… dar adevărat. Suntem un popor care nu-și cunoaște drepturile. Nu-și cunoaște puterea. Nu-și cunoaște importanța. Un popor care NU (se) cunoaște.

D-nul Portase Approved