Oana Portase și cei șapte pitici

Am onoarea de a executa o leapșă foto de la Alex Mazilu. Nu le am eu cu fotografia, dar îi mulțumesc că m-a inclus și pe mine în listă. Trebuie să aleg cea mai bună fotografie făcută de mine. A fost cam greu… pentru că nu prea am fotografii bune. Eu sunt pe sistemul țaca paca. Nu gândesc prea mult (mda!) și apăs butonul. Deși… am un tată în dotare care știe meserie. Cam asta ar fi…

P.S. Fotografia a fost bibilită de Cougar. Cu el m-am sfătuit în alegerea ei. Șiii… a avut grijă să mă “laude” pentru încadrările mele excepționale.

Cougar mi-a povestit de leapșa asta. Pfuai! Prea faină. Am luat-o. Maxim, am zis!

Se face ashea:

Go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.

Go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.

Go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.

Use Photoshop or similar to put it all together.

Hăhă! Îmi place ce mi-a ieșit. Leapșa merge… la cine vrea să se relaxeze puțintel. Enjoy!

Poate că atunci aș ieși în stradă.

Cristi de la Rating Politic a lansat o temă de dezbatere foarte interesantă. “Pentru ce ai ieși în stradă?”, întreabă el. Idealuri, drepturi, principii, aș spune. Frumos. Dar voi fi sinceră și zic… nu știu exact. În niciun caz n-aș fi prima persoană care  să iasă și să spună ce are de spus. Nici a doua nu cred că aș fi. Hai… poate a treia.

Nu am participat niciodată la vreo formă de protest. Pot spune ce simt și cred. Parcă pe vremuri protestele însemnau ceva. Noțiunile de dreptate, solidaritate, națiune aveau un sens. Cel puțin așa spun cărțile de istorie. Acum sunt o glumă, o adunătură de dezorientanți, niște unii care n-au ce face acasă. (asta dacă mai au loc astfel de manifestări) Noi suntem generația “scapă cine poate”. Fiecare se descurcă singur, dăm în cap foarte ușor celor din jur – la propriu și la figurat. Am învățat să conviețuim cu șmecherașii, să acceptăm corupția și să ne complacem.

Sunt voci care spun că nici Revoluția din 1989 n-a fost spontană. Un subiect pe care vreau să-l evit. Oricum, suntem niște oameni care au dat cu nasul de libertate și și-au bătut joc de ea. Cât timp “ăia” sunt la putere iar noi votăm cu “spor și drag”, atunci ne bag pe toți în aceeași oală. (ăia = rocada de jigodii, indiferent de partid) Criticăm, dar nu acționăm.

Nu ne apărăm drepturile, dar ne vaccinăm ca turma contra AH1N1. Ba, românii ies în stradă. Atunci când vor ei.

Mă uit la știri și fac haz de necaz. Râd de ce debitează minunații noștri politicieni. Dar mi se și pune un nod în gât când văd TOT ce se întâmplă în țara asta. Sunt mai smiorcăită din fire. Plâng la filme. Empatizez ușor. Mi-ai prezentat o cauză nobilă, o nedreptate inadmisibilă, și m-ai tras de mânecă… atunci ies în stradă. Dar butoanele mele ar trebui să fie mult apăsate, venele din cap aproape de explozie, iar nodul din gât să nu mă mai lase să respir. Pe jumătate lașă. E mai ușor să critic de acasă. E mai ușor cu “las’ că trece”.

Dar nu vreau să rămân așa. Nu vreau să văd cum se duce totul naibii. Cred că toți simțim presiunea din societate. Dar se mai aud și voci care nu vor să amuțească. La fel cum eu nu vreau să amorțesc. De aceea susțin NO Băsescu Day. De la gerul ăsta și de la tragediile din țară, iarăși am nodul în gât. Lilick povestește foarte frumos despre această formă pașnică de protest. Mulți se întreabă ce rezultat va avea. Mereu ne punem întrebări, facem socoteli, trăncănim, dar… astea ce rezultat au?

LE: Și Magda m-a invitat să discut pe aceeași temă. Am scris articolul pe la 3 noaptea. Am uitat să o menționez. Să-mi fie cu iertare.

Monsieur Vali Badea vrea să-i povestesc despre ce am simțit “în acel moment”. Adică  în prima zi de facultate, la primul salariu, ziua nunții, primul copil ș.a.m.d. Nu despre toate aceste situații – nici n-am trecut prin unele – ci trebuie să aleg un moment special din viața mea și să fac harta sentimentelor.

M-am gândit la prima zi de grădință = am urlat din toți plămânii după mama. Neah. Prima zi de școală: două codițe, uniformă, era să leșin de emoții. Neah. Examene = tot emoții, mari emoții. Le-am trecut cu bine = Yaaay! Neah. Prima iubire = clișeu. Neah. Sau poate despre când am cărat un rucsac cât mine de greu, timp de două ore, în drum spre cabană = VICTORIE. Neah. Prima oară când am tras cu arcul = frumooooooos, dar mi-am învinețit brațul stâng. Neah. Prima păpușă Barbie = OH MY GOD!!!!Dar… neah.

Pentru că sunt o veritabilă Drama Queen… povestea mea începe în spital. Era seară. A doua zi urma să mă operez. Trecusem prin atâtea analize încât abia mai puteam să mă ridic din pat. Eram obosită fizic și secătuită psihic. Sunt expertă în a spune “sunt biiiiiiiine. muahahaha” când de fapt nu e așa. Am făcut pe viteaza și m-am trezit… singură. Adormeam cu telefonul în mână. Din când în când mai deschideam  câte un ochi ca să văd dacă n-am ratat vreun apel. Nu mi-era frică deloc de operație, dar singurătatea de acolo m-a îngrozit.

Andreea mă mai suna, pentru că știa că mă smiorcăi cu nasu’n pernă. Ea știa… pentru că știa. Avea febră mare. Abia vorbea. Abia stătea trează. Eu în spital – ea răcită cobză. Nu tocmai “cuplul” perfect. Îmi venea să mă ascund într-o peșteră. Îmi doream să fug, să țip, să plâng, și… să mă odihnesc. Îmi convenea de minune să adorm și să nu mă mai trezesc. Până la urmă am ațipit. După puțin timp, mi-a sunat telefonul. Era Andreea = 

- Nu vrei niște suc?

- Da. Tare aș vrea, i-am răspuns.

- Păi, vino să iei. Te aștept.

Am sărit din pat, am ieșit din salon și… am văzut-o pe Andreea cu un suc în mână. Să mai spun că afară era foarte urât, iar ea cât se poate de răcită? Mi s-a pus un nod în gât, dar nu voiam să mai plâng. A fost primul zâmbet din ziua respectivă. A fost bucuria și liniștea de care aveam nevoie. Am stat la bârfă și am băut suc. Am chicotit și am făcut haz de necaz. Imaginea ei, la pachet cu sucul, va fi mereu lipită în sufletul meu. Aveam nevoie de cineva care să-mi spulbere singurătatea. De cineva cald, nu doar de o voce la telefon.

Oricâte măști am avea, oricâte scuturi, oricâte zâmbete… avem nevoie și de cineva care să fie lângă noi. Ieri îmi venea să fug iar în peșteră. Daaaaaaa. Să mă ascund de tot și toate. Să fie liniște. Dar… mi-ar plăcea să vină cineva după mine. Recunosc. Vreau în peșteră, dar nu vreau să trăiesc în singurătate. (Cine să le mai înțeleagă și pe femeile astea?!) Nu vreau să vină cineva care să-mi spună să mă întorc, ci să vină cineva care să-mi zâmbească și să mă ia în brațe (și să-mi spună că sunt un copil tăntălău) Hahaha. Nu o dau în “iubiți-vă mult”, dar o vorbă caldă nu strică. NICIODATĂ!

Leapșa merge la toți care citesc această postare și vor să detalieze un moment special din viața lor.

Pace și iubire, dragilor.

Totul a pornit de la Oana. Mi se pare o idee tare simpatică. Și sună cam așa “3 lucruri pe care ar fi bine să le știi despre mine înainte să mă inviți la o cafea” … sau în oraș. Presupunem că am mai vorbit una alta și știm cum stă treaba cu piesa preferată, culoarea preferată și filmul preferat.

Dragule, sper că ești pe fază.

1. Bunica mea îmi spunea că am două mâini stângi. De-a lungul anilor… mi-am dat seama că are dreptate. Asta nu mă împiedică să am tentative de a găti, împacheta, coase sau chiar de a trage cu arcul. Pot să le fac, dar în ritmul meu. Care e ideea? Exemplu: eu și un el stăteam la bar. Barmanul mi-a dat o cană cu apă fierbinte, două pliculețe de zahăr și plicul de ceai. Buuun. În timp ce meșteream eu acolo… l-am auzi pe el spunând “s-a dus drrrrrrrracu’ ceremonia ceaiului!!” Sunt civilizată, dear. Daaaar… dacă mergem la restaurant, să te aștepți la diverse accidente.

2.Ok. Nici pe picioare nu mă țin prea bine, uneori. M-ai scos în oraș, atunci trebuie să ai grijă de mine ca de un cățeluș. Dacă stăm la semafor, te asigur că nu mă voi uita în stânga sau în dreapta. Pur și simplu… te voi urma. Până se face verde, s-ar putea sa mă lupt cu părul meu în vânt sau să stau cu nasul în poșetă, căutând Dumnezeu știe ce. Dacă faci un pas greșit (pentru mine) și vine mașina, nasooooooooooool.

Sau se întîmplă să mă împiedic. Te asigur că voi conștientiza ce se întâmplă, mă voi prinde de brațul tău și îți dai seama care e finalul.

3.Râd. Râd mult. Râd tare. Râd colorat. Râd chițăit. Râd până la lacrimi. Râd până nu mai am aer. Înainte să suni la 112… mai așteaptă puțin.

Ohohohoho și ar mai fi destule. Publicitatea negativă este tot publicitate. Hahahahahaha

Sunt tare curioasă care sunt cele trei lucruri pe care ar trebui să le știm despre Magda.

LE: Nu. După întâlnire, nu vreau să vin la tine ca să vedem un “film”… chiar dacă stai mai aproape de locul meu de muncă sau de restaurantul în care ne aflăm. Sictir!

Ionuț mă invită să vorbesc despre România tăcută și despre cum am putea să o facem să vorbească. Ce înseamnă România tăcută? O Românie sictirită, plină de lehamite, de dezgust, dezinteres, obișnuință. O țară în care românii tac și înghit sau sunt indiferenți. O Românie în care știm că trebuie să dăm plicul, să dăm cafeaua și baxul de țigări secretarelor, să ne certăm parte în parte cu frustratele de după ghișee, să îndurăm o justiție mai mult decât oarbă… o justiție schiloadă, strâmbă și stupidă.

Ne complacem și… ne place. Unii tac, alții prind din ce în ce mai mult tupeu. Trăim într-o năuceală fără scăpare și într-un “las’ că trece” etern. Stăm să înghițim gogoși umflate cu minciuni și nesimțire. Privim spre ei și… înjurăm sau aplaudăm. Nu înțeleg de ce unii vor siguranța unui rezultat, înainte de a vorbi. N-ar fi normal și democratic să vorbim pur și simplu? Să vorbim prin acțiuni civice. Să vorbim prin ONG-uri. Să vorbim prin bloguri. Să vorbim prin work-shop-uri. Să vorbim prin dezbateri reale. Rezultatul nu trebuie forțat. Va veni de la sine. Tipic românului și spațiului carpato-danubiano-pontic… îl luăm pe NU în brațe și așteptăm să ne cadă drobul de sare în cap. Suntem ca niște babe bocitoare. Nu cumva să stăm drepți, nu cumva să stăm cu capul sus.

Cum să facem România să vorbească? Uite așa. Această leapșă este o modalitate. Și cum am spus mai sus: prin acțiuni civice, prin ONG-uri, prin bloguri, prin dezbateri, prin “împinsu’ de la spate”, prin provocări civilizate. O formă de a vorbi este și NO Băsescu Day. Lilick ne dă o întreagă listă pentru care să-i spunem NU președintelui.

Ne mișcăm și noi mai cu talent? La alegeri, România a vorbit cu jumătate de glas. E un început. Dar… suntem luați de proști și nu ne agităm prea tare să le demonstrăm contrariul. Poate că… atunci când nu vor mai fi gunoaie pe stradă, nu vor mai fi gunoaie nici la putere.

Leapșa merge către toți românii care au sânge în instalație și au ceva de spus.

Da sau nu?

Femeia poate fi şi mamă şi director de firmă? O întrebare la care Alina Gorghiu m-a provocat să răspund. O să încerc. Răspunsul este DA. De asemenea, răspund şi cu NU. Cum vine asta? Despre statutul femeii în societate s-a tot vorbit şi încă se mai vorbeşte. Este o temă complexă, presărată cu multe prejudecăţi.

Depinde din ce unghi privim problema. Ce înseamnă o mamă devotată? Despre ce fel de director de firmă vorbim? Ce face statul pentru a ajuta o mămică director? De-a lungul anilor, femeile au demonstrat că pot face orice. Din punct de vedere intelectual şi chiar şi fizic se poate pune semnul egal între femei şi bărbaţi. Femeile pot fi bune la culturism sau box, iar bărbaţii pot fi nişte talentaţi designeri. Asta ca o viziune de ansamblu şi la rece. Ştim că fiecare individ în parte este unic. Nu-mi prea plac discuţiile despre TREBUIE. Le prefer pe cele despre normalitate. Dar cine stabileşte ce e normal şi ce nu? E ca şi discuţia despre valori. Ne stabilim un set de valori, dar acesta poate fi oricând răsturnat şi reinventat.

Dacă tot ziceam că individul este unic, mai spun că nu îmi place să pun egal între femei şi bărbaţi. Ca realizări materiale, ca drepturi, ca statut în societate… n-ar trebui să existe diferenţe. Femeia vine cu o încărcătură spirituală şi cu energii mult prea diferite faţă de cele ale bărbatului. Până la urmă, un bărbat şi o femeie trebuie să formeze un întreg. Să se completeze. O femeie pe o poziţie de conducere nu trebuie să fie un bărbat undercover. Hai că o dau în filosofii şi alte alea.

Mamă… director de firmă

Cred că mamă devotată înseamnă cât mai mult timp petrecut alături de copil. Dar şi asigurarea unui trai bun. O femeie nu face carieră pentru a-i asigura copilului o viaţă decentă, ci o face pentru că asta îşi doreşte. Copilul apare ulterior.

În general, femeile pot fi mame şi directoare de firmă. Chiar şi în România. Un bun exemplu îl găsiţi aici.

Apoi… depinde despre ce fel de firmă vorbim. Poate fi cu un program flexibil sau cu un program care va transforma femeia respectivă într-o mamă de weekend. Şi nici de weekend. Problema României este că nu prea există instituţii care să se ocupe serios de copiii noştri. De exemplu, nu avem bone de profesie şi de încredere.

Una dintre verişoarele mele conduce un important departament din cadrul Vodafone. Salariu pe măsură, dar şi multe sacrificii. A avut un şoc când, într-o seară, fetiţa ei i-a spus că nu vrea să doarmă cu ea şi că o vrea pe bonă. Nu cred că e plăcut. Dar… riscurile meseriei. La fel putem vorbi despre bărbaţi. Un bărbat poate fi tată, soţ devotat şi director de firmă? Discuţia se mută în cârca femeii doar pentru că ea dă naştere copilului? Dar să fim serioşi! E şi el în zonă.

Deci da. Femeia poate fi şi mamă şi director de firmă. Nu. Nu poate fi perfectă şi nu poate excela în ambele. Alegerea îi aparţine.

De ce nu sunt femei pe scena politică?

Nu sunt îndrumate. Nu vor. Nu sunt încurajate. Nu au foarte multe modele. În România, politica nu prea mai e politică. Este doar o luptă murdară pentru putere. România are mari probleme la chestiuni ce ţin de civilizaţie. Ce să mai vorbim de misoginism, hărţuire şi prejudecăţi?!

Mi-ar plăcea să văd ce răspund la această întrebare Irongates, Anca, Irina şi Achilianu. Iar Misaki… poate ne spune câte ceva despre cum e în Japonia.

LE: Leapşa poate sa o ia cine vrea. Discutăm aici sau pe blogurile voastre. E o temă interesantă şi mi-ar plăcea să aflu cât mai multe păreri.

Dom’ profesor Elf m-a scos la tablă. Trebuie să spun lecția pe 2009. Adică ce am învățat în anul ce a trecut. Lecțiile primite de la viață. (la școală nu mai am chef să merg) Și tot așa. Tot pe liniuțe ca și retrospectiva de suflet. E mai simplu.

Am învățat că:

- Nu contează cât de lung am părul. Important e cât de mult gândesc.

- Îmi plac cerceii colorați mai mult decât îmi imaginam.

- Pot să dau cu capu’, să mă ridic… dar să nu mă învâț minte.

- În București, statutul de zână zâmbitoare nu ajută mereu. Așa că un strop de orgoliu și operațiunea “pus piciorul în prag” nu strică niciodată.

- Trebuie să fiu împinsă de la spate ca să mă mobilizez.

- Online-ul și offline-ul se pot îmbina foarte frumos.

- Amețesc la filmele 3D.

- Viața merge mai departe și fără inelul cu diamant.

- Arta de a seduce o femeie e pe cale de dispariție. Acum avem “cerere” și “ofertă”, un “contract” și o balanță pentru avantaje şi dezavantaje.

- Pot să mă ridic și a doua oară după ce am dat cu capul.

- Ideea că “prietenul la nevoie se cunoaște” nu este universal valabilă. Dar și că o persoană aflată departe poate fi mai aproape decât oamenii din jurul meu.

- Sunt în stare să mă dau pe bloguri.

- Roacherii nu moare niciodată. Ei e eterni.

- Moartea nu iartă și vine atunci când te aștepți mai puțin.

- Visurile pot deveni realitate.

- Ziua nu-i ca seara sau că mâine poate fi mai rău.

- România tot în două e împărțită.

- Prefer un job mai puțin pompos și felixibl decât ceva “extravagant” ca denumire în CV, dar fără împliniri sufletești.

- România e în criză. Așa că am învățat și ce e criza economică, financiară, morală și de personalitate.

- Îmi place zodia mea. Prin urmare… am învățat să trag cu arcul.

- Nimic nu e întâmplător!

- Mai am multe de învățat.

Eu le scot la tablă pe domnișoarele Diana și Mika. L-aș scoate la tablă și pe domnul Șuțu. Poate ne onorează cu o lecție din 2009… când se întoarce de la domolit Dolomiții.