Oana Portase și cei șapte pitici

Dragă Ionuț,

Mă pui să spun povești de se plictisește telespectatorul. Deci… vara. În ultimii ani, verile mele au stat sub semnul stupizeniei. Excplic mai încolo de ce.

Singurele veri memorabile au rămas cele ale copilăriei. Atunci când mergeam la mare și mă strofocam să nu mă înec cu colac cu tot. De prindeam bilete de câte 18 zile și cu toate astea nu mă bronzam cine știe ce. Pentru că familionul avea grijă să toarne cremă pe mine. Nu cum face subsemnata acum. Cum ar veni, am uitat să mă dau cu cremă pe față, iar săptămâna trecută am fost monstruleț. Iaurt, oțet, miere, cremă de gălbenele, comprese cu ceai de mușețel, zeamă de castraveți. Tot ce s-a putut. Am murit și am înviat. Prietenii știu de ce.

Apoi au venit verile alea din școala generală. Oh, vacanță, dulce vacanță. Cu mame urlând pe geam după plozi; cu Sailor Moon, la ora 17.00, pe Italia Uno; cu urecheli de la mama din dotare că întârziam acasă. Mergeam cu prietenii la picnic, pe Brădet sau jucam ascunselea prin cimitir.

Și au venit și verile liceului cu florile iubirii adolescentine în piept. Străbăteam orășelul de munte pe bicicletă de dimineața până seara, îmi testam rezistența la bere prin Barock, făceam chetă și plecam hai-hui prin munți, la faimosul Refugiu Agățat.

Inevitabil, au urmat verile de “om mare”. Când – nu-i așa? – lumea e a ta. În aceste veri… de multe ori am fost lăsată cu ochii’n soare – la propriu și la figurat. A little bit naive, I feel.

Frig-frig-frig-frig-frig-cald-cald-cald-frig-frig-frig-frig. Cam asta e starea meteo la noi. Nici nu-ți dai seama când vine acel cald și zici “hei, e vară. ce să vezi”. Sau vine vara/bine-mi pare/n-am parale’n buzunare. Fire independentă, ai mei au înțeles, și independentă fost-am și sunt. Așa că Portase trăiește pe ale ei două picioare, din propriul salar. N-am reușit până acum să strâng bani de vacanțe, pentru că… n-a mai rămas nimic de pus sub saltea. Așa că verile mele vin și trec. Mai prind câte un mers la mare sau munte. Așa, să nu zic că n-am fost. Dar nimic planificat. Verile îmi plac pentru că pot să dorm cu geamurile deschise. Ah, e atât de plăcut să adorm într-un tricou, cu cartea lângă mine și cu perdelele fluturând de la un vânt ușor de vară.

Cu toate astea… ador fiecare anotimp și fiecare an din viața mea – într-un fel sau altul.

Da, verile trec repede. Da, timpul zboară. Depinde de noi cum le trăim. Să ne pregătim de Revelion, zic.

Ionuţ, nu ştiu.

Am primit o leapșă de la Daniel. Trebuie să-i spun unei persoane “mulțumesc”, să vorbesc despre cineva față de care sunt recunoscătoare. E greu să alegi o singură persoană. Dar pentru mine va fi mereu simplu. O aleg pe mama. Nu, n-o să încep o compunere despre mama ca la școală. O să spun doar motivele. Dar menționez că în aceeași măsură le sunt recunoscătoare tatălui meu și bunicilor. Doar că am ales un singur personaj deocamdată.

În sfertul meu de veac… au intrat în viața mea tot felul de personaje colorate. Au venit, au plecat. E greu să rămâi până la capăt. O mamă rămâne. Cu bune, cu rele. Însă nu mă coafează clișeele cum că așa face o mamă. Sunt destule femei care nu-și iubesc copiii sau care îi abandonează. Mama a ales să fie mamă până la capăt.  Și ușor n-a fost, dar detaliile nu contează. N-aș fi fost aici fără ea. Și nu mă refer la faptul că m-a născut  Mama este mama și îi mulțumesc pentru toate nopțile în care a dormit chinuită pe marginea patului meu de spital în care eu respiram greu. N-au fost puține astfel de nopți. Chiar și acum, capră mare cum sunt, tot pe ea o sun când am probleme. O sun înecată de lacrimi. O sun când îmi pușcă becurile prin casă. O sun când mă uit ca mâța’n calendar la fileul de pește și nu știu ce să fac cu el (grătar, doooh!). O sun să o întreb ce număr port la sutien, pentru că mereu uit. O sun să o întreb ce pastile să iau când simt că mor.

Prietenilor mei, puțini și dragi, le voi fi recunoscătoare mereu. De aceea n-ar fi corect să vorbesc doar despre unul. Se știu ei. Și, ca o paranteză, aș mai menționa că ființelor care cică ar fi avut vreun simțământ pentru mine – mai mult sau mai puțin. oficial sau neoficial – nu le sunt cu nimic recunoscătoare. Toți = 0 barat. Poate că aș putea să le mulțumesc pentru anumite lucruri, dar nimic mai mult. Mi se tot spune că sunt radicală. Ok. Vă las pe voi să extrageți radical din mine.  Cum mai spuneam, nu mă coafează clișeele și nici zicerile că deh capeți experiență. Nu, mulțumesc.

Iar acum… aștept cuminte momentul în care voi putea să-i mulțumesc mamei mele așa cum trebuie. Dacă mă lupt pentru ceva, e și pentru asta.

Vă pupă fata!

Anul 2010, un cuvânt şi o fotografie.  Pentru mine.

Răbdare.

Sursă foto

O leapşă de la Ionuţ.

Chiar de ziua mea -> sâmbătă <- m-am trezit cu o leapșă de la domnul Dan Voiculescu. Sunt întrebată ce carte, film și album n-ar trebui ratate în 2010. Că tot avem (sau ar trebui să avem) timp pentru liniștea capului și a sufletului, în această perioadă.

1. Carte – Nu e de anul acestă, dar merită. Filosofia pentru bufoni de Pedro Gonzales Calero. Da, filosofia poate fi și amuzantă. Țin minte că în liceu treceam prin etapele “să plângem cu Nietzsche sau Kant” pentru că aveam de scris diverse eseuri. Îmi plăcea mult filosofia, dar mă și chinuia. Eh, citind această carte am descoperit că putem să și râdem cu Nietzsche. (nu, nu. n-am căutat pe Google cum se scrie Nietzsche. încă mai țin minte)

2. Film – Trebuie să recunosc că filmele din 2010 nu m-au impresionat prea tare. Mi s-au părut simpatice, tâmpițele, de suflet etc. Dar niciunul n-a trezit în mine vreun zvâc din acela de să mă dea pe spate. Totuși, recomand The Social Network. Merită văzut cum se formează o idee și cum cucerește o lume întreagă.

3. Album – Nu m-am omorât să țin pasul cu noile apariții în materie de muzică. O ascult după cum bate vântul în sufletul meu și în youtube-ul meu. Dar m-a încântat peste măsură coloana sonoră din “Eat, Pray, Love” care cuprinde nume precum Neil Young sau Joao Gilberto. Merge perfect cu un pahar de vin.

Pace!