Oana Portase și cei șapte pitici

V-am spus de povestea lui Daniel. De multe ori, din instinct sau din emoția momentului, dăm un link mai departe, un RT pe Twitter sau Join Cause pe Facebook… și atât. Putem face mai mult. Drumul e mai lung, dar mă impresionează extrem de tare cum oamenii ni se alătură. Visul nostru începe să prindă formă. Nebunele alea de pe Twitter , care își spun zâne, vă mulțumesc din suflet.

Lucrăm la campanie. Vom avea bannere, număr de SMS pentru donații – sperăm – licitații și cam tot ce mai putem face.

Până atunci, puteți face donații aici:

În conturile deschise la Banca Transilvania

EUR: RO72BTRL06404201F02712XX
RON: RO57BTRL064013HAF02712XX

Mulți au anunțat că pun la bătaie câte ceva pentru licitații. Șerban își licitează arborele de cafea. Adi Hădean licitează o minunată cină. Impresionat, dar adevărat… avem ajutor și din partea Federației de Rugby. Anca licitează un frumos lănțișor.  Mulțumim Daniela, Adi Ciubotaru și tuturor celor care au anunțat că ne ajută. Adresa noastră de mail – zanarim@gmail.com – se umple pe zi ce trece. Așteptăm idei, voluntari, ajutor… suflete.

Așa… începe să-mi placă de România. În dreapta, la blogroll, e Clubul Zânelor. Mulțumim din suflet!

LE: N-am trecut-o pe Irongates. Mulțumim. Oameni minunați.

Nu am blogul de multă vreme. Şi acum am emoţii când dau publish la un articol. Scriu cum simt şi despre ce vreau. N-am considerat niciodată că un blogger trebuie să fie neapărat scriitor. Blogul mi se pare tot o platformă de socializare. Îţi permite să te întinzi mai mult decât te lasă Twitterul sau Facebook. Faci un schimb de păreri. Cunoşti oameni noi. Exersezi un posibil talent. Comunici ceva despre tine. Dar nu schimbi lumea. După cum foarte bine a subliniat şi Puttycat. De la ea a pornit şi ideea a scrie acest post.

Aş vrea să am timpul necesar să citesc cu atenţie toate blogurile care îmi plac. În fiecare zi descopăr altele noi. Citesc despre lucruri cu care poate nu sunt de acord, dar îmi place cum sunt prezentate şi le dau mai departe.

Nu i-am înţeles (şi nici nu vreau) pe cei care laudă cu traficul, numărul de comentarii, grafice ş.a.m.d. Există şi bloggeri din categoria “Clar mă citeşte şi Xulescu.” – unde xulescu este un fel de persoană publică. Mdeah… că doi, trei, patru oameni cu aceeaşi opinie nu s-au mai găsit neam. Sau cei care spun că nu-i interesează numărul de cititori şi criticile, dar se învârte orgoliul în ei mai ceva ca un titirez. Deranjanţi sunt bloggerii care nici nu se obosesc să le răspundă cititorilor. Oh, da! Tu, blogăre! Eşti un zeu atotştiutor. Nu te obosi să-mi dai un semn. Sunt doar o proastă care contribuie la traficul tău… ca mai apoi să te lauzi. Parcă scopul era altul.

Unii scriu codificat. Cică sunt arţăgoşi şi pun punctul pe I. Numai că nu au c*** să dea nume. Dacă tot faci o treabă, fă-o până la capăt.

Alţii care “îmi plac”: micii bloggeri. Aham. Micii bloggeri vor să fie ca marii bloggeri. Lasă comentariu după comentariu. (Poate mă bagă şi pe mine în seamă Bloggerul Suprem. Doar sunt cititor fidel.) Micuţul speră într-o unire a ID-urilor de mess, ca să primească învăţături preţioase şi un loc în blogroll. Penibil. Just be yourself. Lucrurile vin de la sine. Dacă se întâmplă… se întâmplă. Dacă nu, care-i tragedia? Apreciez scrisul multor persoane, dar ridicatul de statui nu e una din pasiunile mele.

Uite aşa am făcut un mic, mic, mic rezumat al unor mari orgolii cu blog. Indiferent de nişa abordată, îmi plac bloggerii care scriu… liber, poate şi cu greşeli, dar şi cu pasiune. Îmi plac cei care se dau jos de pe piedestal – unde sunt pentru că poate chiar merită – şi care vorbesc cu mine de la egal la egal amical.