Oana Portase și cei șapte pitici

Da sau nu?

Femeia poate fi şi mamă şi director de firmă? O întrebare la care Alina Gorghiu m-a provocat să răspund. O să încerc. Răspunsul este DA. De asemenea, răspund şi cu NU. Cum vine asta? Despre statutul femeii în societate s-a tot vorbit şi încă se mai vorbeşte. Este o temă complexă, presărată cu multe prejudecăţi.

Depinde din ce unghi privim problema. Ce înseamnă o mamă devotată? Despre ce fel de director de firmă vorbim? Ce face statul pentru a ajuta o mămică director? De-a lungul anilor, femeile au demonstrat că pot face orice. Din punct de vedere intelectual şi chiar şi fizic se poate pune semnul egal între femei şi bărbaţi. Femeile pot fi bune la culturism sau box, iar bărbaţii pot fi nişte talentaţi designeri. Asta ca o viziune de ansamblu şi la rece. Ştim că fiecare individ în parte este unic. Nu-mi prea plac discuţiile despre TREBUIE. Le prefer pe cele despre normalitate. Dar cine stabileşte ce e normal şi ce nu? E ca şi discuţia despre valori. Ne stabilim un set de valori, dar acesta poate fi oricând răsturnat şi reinventat.

Dacă tot ziceam că individul este unic, mai spun că nu îmi place să pun egal între femei şi bărbaţi. Ca realizări materiale, ca drepturi, ca statut în societate… n-ar trebui să existe diferenţe. Femeia vine cu o încărcătură spirituală şi cu energii mult prea diferite faţă de cele ale bărbatului. Până la urmă, un bărbat şi o femeie trebuie să formeze un întreg. Să se completeze. O femeie pe o poziţie de conducere nu trebuie să fie un bărbat undercover. Hai că o dau în filosofii şi alte alea.

Mamă… director de firmă

Cred că mamă devotată înseamnă cât mai mult timp petrecut alături de copil. Dar şi asigurarea unui trai bun. O femeie nu face carieră pentru a-i asigura copilului o viaţă decentă, ci o face pentru că asta îşi doreşte. Copilul apare ulterior.

În general, femeile pot fi mame şi directoare de firmă. Chiar şi în România. Un bun exemplu îl găsiţi aici.

Apoi… depinde despre ce fel de firmă vorbim. Poate fi cu un program flexibil sau cu un program care va transforma femeia respectivă într-o mamă de weekend. Şi nici de weekend. Problema României este că nu prea există instituţii care să se ocupe serios de copiii noştri. De exemplu, nu avem bone de profesie şi de încredere.

Una dintre verişoarele mele conduce un important departament din cadrul Vodafone. Salariu pe măsură, dar şi multe sacrificii. A avut un şoc când, într-o seară, fetiţa ei i-a spus că nu vrea să doarmă cu ea şi că o vrea pe bonă. Nu cred că e plăcut. Dar… riscurile meseriei. La fel putem vorbi despre bărbaţi. Un bărbat poate fi tată, soţ devotat şi director de firmă? Discuţia se mută în cârca femeii doar pentru că ea dă naştere copilului? Dar să fim serioşi! E şi el în zonă.

Deci da. Femeia poate fi şi mamă şi director de firmă. Nu. Nu poate fi perfectă şi nu poate excela în ambele. Alegerea îi aparţine.

De ce nu sunt femei pe scena politică?

Nu sunt îndrumate. Nu vor. Nu sunt încurajate. Nu au foarte multe modele. În România, politica nu prea mai e politică. Este doar o luptă murdară pentru putere. România are mari probleme la chestiuni ce ţin de civilizaţie. Ce să mai vorbim de misoginism, hărţuire şi prejudecăţi?!

Mi-ar plăcea să văd ce răspund la această întrebare Irongates, Anca, Irina şi Achilianu. Iar Misaki… poate ne spune câte ceva despre cum e în Japonia.

LE: Leapşa poate sa o ia cine vrea. Discutăm aici sau pe blogurile voastre. E o temă interesantă şi mi-ar plăcea să aflu cât mai multe păreri.

Am onoarea de a păşi în Palatul Şuţu, unde are loc Festivalul de Profeţii 2010. La cumpăna între ani, mă simt ca o prinţesă. Hahahaha. Să trecem la lucruri serioase. Uitaţi de Mama Omida. Vine Mama Oana să vă spună cum stă treaba în 2010. Dar pentru asta vă invit în Palat.

P.S. Cristi Şuţu intră în retrospectiva mea de suflet 2009… pentru că mă încurejează să aberez pe bloguri. Mulţumesc!

Ionuț mă invită la un exercițiu interesant. Mi-a dat leapșa lui 2009. Adică: 1) Imaginea anului 2009; 2) Evenimentul anului 2009; 3) Declarația anului 2009 și 4) Cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în acest an.

Pfff… Îmi dau seama că s-au întâmplat prea multe. În capul meu e un haos total și cu greu am reușit să scanez anul 2009.  Am “învins” și iată ce a ieșit.

1) Imaginea anului 2009 vine de la Mircea Reștea. Este din turul doi al campaniei pentru prezidențiale. Indiferent de alegere… este (a fost) una sinistră.

2) Evenimentul anului 2009 cred că este apariția filmului în care (se presupune că) Traian Băsescu lovește un copil. Trucaj sau nu, va rămâne un eveniment marcant pentru acest an.

Daaaaar… pentru mine, un eveniment important a fost și moartea lui Michael Jakcson. Nu degeaba aveam postere cu el, mă chinuiam să fac moonwalk și îi adoram piesele. Va rămâne un Rege.

3) Declarația anului 2009 este Hrebenciuc și Flacăra Violetă. Hahahahahahaha… Am înțeles că, anul acesta, MISA a lucrat în favoarea lui Mircea Geoană. Cu sprijinul partidelor, al forțelor plaselor PSD din teritoriu și al practicanților yoga… MG tot a pierdut. Ah, o dedicație

4) Cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în acest an. Hmmm… Multe. Am cunoscut oameni deosebiți. M-am convins că online-ul nu te izolează, ci îți deschide o lume minunată a offline-ului. Am mai mulți prieteni. Oameni care ma înveselesc, mă ajută, îmi dau sfaturi și mă tachinează. Pas cu pas… am ajuns să-mi fac acest blog. 

Leapșa merge mai departe la toți cei care vor să scrie câte ceva despre cele patru puncte de mai sus.

Mi-am primit o leapșă’n freză direct de la Elf. Vroiam să scriu ceva de Crăciuneală și să uit de politică, dar nah… Mă supun. Uatevăăăă. Se face că este vorba de top, top, top… not rushinică, ci top 5 apostoli ai lui Traian Băsescu. Cei care îl apără orbește și repetă papagalicește mesajele sale. Greu, greu mon elf. Dar mă limitez la 5. Bun.  Let’s rock! În ordinea numerelor de pe tricou:

1. Stresu’ vieții mele aka Marcel Hoară
2. Udrea. Elena Gabi Udrea
3. Pătrășconiu
4. DeciBocul
5. TRU – e preatru

My leapșă merge la Diana Tușa, Irongates, Lilick, Ionuț și Vali.

Nu chiar, dar mă prinde ca un virus de care cu greu mai scap. Am prea puțini ani și prea puțină experiență ca să “tai și să spânzur” în acest domeniu. Pot observa. Pot să-mi spun părerea. Accept critici. Vreau să învăț.

Să încep cu faptul că sunt scârbită?! Știu. No breaking news. Ar fi minunată detașarea completă. Aș putea, dar nu vreau. Ete fleoshk. NU VREAU! De ce? Pentru că vreau să știu de ce pun ștampila pe X și nu pe Y. Vreau să fiu informată. Vreau să am motive ca să-l înjur pe Z, nu să o fac doar pentru că “e la modă”.

Lucrez  într-un domeniu care îmi place. Buuun. Încă o întrebare. Când voi ajunge să nu trăiesc de pe o zi pe alta? Asta așa… ca să bag și niște dramatism. Dar cam asta ar fi o parte din radiografia vieții noastre. Tragem, tragem și pentru ce?! Ca să fim “scuipați” de un sistem plin de ființe (nu oameni) care se lăfăie în bani și prostie. Ființele astea fac rocada la putere. Atât. Tinerii politicieni? Pfff… Nici nu mai știu să scrie corect.

Nebunie, victorie, frică, moarte, Crăciun. Deci?

Aveam 4 ani. Mama și tata se uitau înmărmuriți la televizor. Stăteau în picioare, în mijlocul camerei. Mă uitam la ei. Mi se păreau imenși. Mama își ținea mâna la gură. “Doamne!” Parcă tremura. Nu înțelegeam nimic. Simțeam că ceva se întâmplă. Abia împlinisem cei 4 ani. Nu îmi amintesc absolut deloc cum a fost ziua mea. Probabil am fost răsfățată. Uit ce-am făcut ieri, dar acele imagini nu o să le uit niciodată. Revoluție.

Îmi amintesc frânturi. Îmi amintesc fundalul albastru. Steagurile. De Gelu Voican Voiculescu îmi plăcea. Avea barbă… cam ca tata.

Îl văd și acum pe Dinescu. Îl aud și acum pe Caramitru. Simt agitația. “Dictatorul a fugit!”. Mă întrebam de ce a fugit. Cine anume a fugit? Ce e aia dictator?  Îmi amintesc și vocea lui Iliescu. Personaj pe care urma să-l aud mulți ani de atunci.

Bradul era bucuria mea. Era așezat lângă televizor. Îmi plăcea să mă joc cu globurile. Le învârteam și le învârteam. La televizor, se repeta scena execuției lui Ceaușescu. Îmi era frică de Bau-Bau și de injecții. De Ceaușescu mort, nu. M-am oprit din învârtit globuri și mă uitam. Înțelegeam că e un om mort. Înțelegeam că nu e un film. Nu am scos un cuvânt. A intrat fratele meu în cameră, a închis televizorul și m-a împins afară.

Știu că mai e o modă printre tineri să bage la greu iutuburi cu Revoluția. Tineri care, în acel moment, poate nici nu erau născuți. Cei care au trăit-o… știu mult mai bine. În acest post, am povestit niște imagini întipărite bine în mintea mea. Și niște întrebări… care nu prea mai au sens.

Deci? Pentru ce a fost executat tocmai în ziua de Crăciun?! De ce au murit atâția oameni?! De ce după 20 de ani îl mai văd pe Iliescu?! De ce după 20 de ani… aceiași oameni, cu părul mai grizonat, ne conduc?! De ce… și acum învârt globurile, iar imaginile de la televizor mă lasă rece?!