Oana Portase și cei șapte pitici

I have a dream…

Am și eu un vis bine înrădăcinat în suflet. Nu-mi dau seama dacă e ușor sau greu de îndeplinit. E roz și e departe. E unul dintre acele visuri… Dacă l-aș îndeplini, atunci aș putea să mor fericită. Exagerez, dar cam așa îl simt acum. Este vorba de “hanami”, un adevărat festival al florilor de cireș. Îmi doresc să ajung acolo. Singurică, într-un parc din Japonia, cu o păturică după mine.

Un  festival al florilor de cireș are loc în fiecare an și la Washington. Dar nu dau Japonia pe America. Niciodată!

Zâmbesc larg numai când văd fotografiile. Mai multe cuvinte nu am… pentru că e doar un vis.

My life is based on a true story

Sunt momente ale zilei în care soarele îți inundă casa deși este iarnă, muzica îți cântă în surdină, mai sorbi din paharul cu vin, îți așezi gândurile și mai dai click pe câte un link. Așa ajungi la cuvinte simple și la povești ascunse printre rânduri. George vorbește foarte frumos despre lista de iarnă. Iarna lui, iarna mea, iarna ta, iarna lor, iarna noastră.

În ultima vreme, am tot văzut pe bloguri o dezlănțuire încrâncenată la adresa Crăciunului. Chestiuni legate de aspectul comercial, religios și miștouri peste miștouri despre colinde. Sau, dimpotrivă, oameni care sunt pe sistemul Ionel Crăciunel. Văd o minune în orice fulg de nea și sunt în stare să se îmbrace în beculețe. Dragi copii, liniștiți-vă. Cred că ăsta e cel mai important lucru. Nu clișeele despre cum trebuie să fim mai buni și mai calzi, nu sarmalele, nu cumpărăturile, nu cadourile extravagante. Nu putem fi buni și fericiți la comandă. Suntem sau nu suntem. Dar cred că este o perioadă în care e bine să ne liniștim puțin, să tragem o linie, să ne bucurăm de ce avem, să nu mai ieșim la atac.

Pentru mine… Crăciunul este când stau în pijamaua preferată și mă rostogolesc ca o mâță prin pat, bunica mea îmi aduce o farfurie plină de cozonac, iar bradul clipocește undeva în colțul camerei. Atunci când stau cu mama la o cafea, îi povestesc despre ce băieți mi-au mai frânt inima în anul respectiv, iar bradul clipocește undeva în colțul camerei. Atunci când stau cu tata pe canapea, ne uităm la un film stupid și bombănim, iar bradul clipocește undeva în colțul camerei. Alergăm ca nebunii prin viață. Decembrie este luna în care ar trebui să oprim puțin Pământul, să ne dăm jos, să respirăm. Am fost și eu copil tâmpit și teribilist. Voiam să plec cât mai repede de acasă, voiam să vin la Capitală, voiam să fiu independentă. Apoi… am dat cu nasul de greu și mi-am dat seama cât de importante sunt momentele înșirate mai sus. Mi-e dor de puțină liniște.

M-am născut iarna, așa că în fiecare iarnă trag linie și o iau de la capăt.

Lista mea de iarnă:

- să mă țin mai mult de mână cu băiatul cu ochi albaștri.

- să-mi fac crescătorie de fluturi în stomac. fără să-mi fie frică.

- să-mi iubesc necondiționat prietenii care merită. fără să-mi fie frică.

- să dorm atunci când ar trebui să doarmă copiii. nu vreau să ajung om mare cu cearcăne și riduri.

- să ies mai des din București.

- chiar dacă simt că nu mai am putere, să rup din inima mea pentru celălalt. (așa cum zice și George)

- să merg la înot.

- să citesc mai mult.

- să cred atunci când nu mai am în ce crede.

- să mănânc mai des supă.

- să-mi educ gândurile, să le sortez, să le așez în rafturi, pe litere.

- să iau pauză de mine… pentru mine.

Lista mea cuprinde și dorințe mai prostuțe sau mărețe, dar acestea vor rămâne între mine, creion și foaia de hârtie. Crăciuneală fericită!

Cam așa am petrecut eu. “A fost o vremea” când, înainte de Revelion, mă agitam mai rău ca spray-ul. Unde, cu cine, ce cumpărăm, să mă vopsesc, cum să mă machiez, fustă vs pantaloni,  sclipiceli sau nesclipiceli? Plus bătaie de cap cu toate superstițiile: să ai ceva roșu, să ai ceva nou, să mănânci pește la miezul nopții, să tragi o pupăceală sub vâsc, să ai bani în buzunuar, etc.

De când fac parte din clasa muncitoare, ajung mai rar prin cuibușorul natal. Anul acesta mi-am dorit să merg acasă de Crăciun. La Revelion nu m-am gândit deloc. Ideea de a merge în Piața Constituției s-a născut pe 31.12.2009 – ora 22.00. Am luat una bucată prieteni, una bucată fâș gros (se poate considera și pătură), una bucată cizme de cauciuc (ploua afară), una bucată bentiță mov, una bucată șampanie și una bucată baghetă magică.

Înainte de miezul nopții… mi s-a îndeplinit o doriță. I-am văzut pe cei de la Iris. Mi s-a umflat inima (mai, mai să explodez) și îmi sclipeau ochii. Am țopăit, am făcut poze și am analizat lista de dorințe pentru 2010. A venit momentul zero și spleoooooșc un val de șampanie pe mine. Nu știu de unde a venit, dar a fost ca-n filme. Mută de uimire, n-am mai putut emite “whislist-ul 2010″. Jocul de lasere și artificii a fost superb. Hai Oprescu! Hai România! :)))

Am intrat în 2010 “non-agitată”, cu bani puțini în buzunar, plină de șampanie și în cizme de cauciuc. Am fost atât de mov încât și Hrebenciuc ar muri de invidie.

Nu vă mai spun de dorințele mele pentru 2010. Să fie… liniștit. Zâmbăreț. Sănătos. Plăcut. Ah, îmi doresc pace în lume, free Willy și poliția animalelor.

Nu uitați: avem dreptul să sperăm. Avem dreptul să visăm. Avem puterea să facem o lume mai bună. Mereu așteptăm o schimbare acolo sus. Hai să începem și jos. Să începem cu noi. POZE ACILEA