Oana Portase și cei șapte pitici

A fost odată ca niciodată un weekend la Capidava

Se dă:

una bucată Dunăre + una bucată pescar și anume Paulică + una bucată barcă în vârstă de 15 ani + patru bucăți de fete de București

=> o barcă clătinându-se pe Dunăre cu patru muieri urlând

Se face că am fost cuminți și am câștigat o plimbare aproape romantică cu barca. Astfel am fost încredințate pescarului Paulică.  Acesta începe pregătirile. Îi cere unui amic GĂLETUȘA. De ce? Păi, să scoată apa din barcă. De ce? Păi, o să ia apă… cam vreo 10 litri. De ceeee?! Să trecem mai departe. Când citiți găletușă, să vă imaginați jumătate de sticlă de Sprite de 2l. Pentru că asta și era găletușa cu care voia să scoată Paulică cei aproximativ 10 litri de apă pe care urma să-i luăm la bord. Viitorul sună bine. M-am apucat să analizez mai bine barca.

Eu: Și noi unde stăm?

Cineva: Ăăăă… pe margine.

Eu: &$!@*&$+^#@%*)%#@!

Inspiră. Expiră. Ne urcăm în barcă. Clătinături, chiuituri, hăhăieli. Am reușit. Într-un spațiu îngust, pe o bucățică mică-mică-mică de lemn, îmi așez și eu fundul. Și pornim. Însă… Paulică vede un copchil la mal.

Paulică: Băăăă. Du-te la nu-mai-țin-minte-numele și spune-i să-mi dea și mie ramele lui.

Copchilul: NU VREAU!!!

Paulică: Hai măh, că am o ramă ruptă. Mă întorc repede.

Hăăăăăăăă!!! Copilul tot n-a vrut. Nu-i nimic. Continuăm drumul. Paulică ne liniștește că suntem ok și că vom merge aproape de mal. Pentru 5,6 secunde m-am imaginat înotând spre mal.

Frumos. Mult frumos. Poze. Fetele încântate. Paulică sare de la “n-are cum să se răstoarne barca” direct la “eu m-am răsturnat cu barca asta”. Hăăăăă!!! Și ne povestește cum a fost el chiar de Bobotează să ia lemne din pădure, a încărcat barca, l-au prins vânturi, vijelii, mai știu eu ce, și s-a răsturnat. Nu știu ce exprimau fețele noastre, dar Paulică a simțit nevoia să ne facă o schemă. Și dă-i și zgâlțâie barca, Paulică! Și dă-i și urlă, Portase! Senzații tari. Paranteză – culmea e că știu să înot, și destul de binișor. Dar în seara aceea chiar nu-mi doream să mă împrietenesc cu apa. Închidem paranteza.

Ne-am dat seama că romantismul se ducea încetișor naibii. Paulică vorbea și vorbea și n-avea să se mai oprească.

Ajungem pe o insuliță. Coboară Georgeasca prima. Intră în noroi până-n gât, cum se zice. Bundaru a fost cea mai șmecheră, că avea cizmele de pescar. Pam pam paaaam. Eu ce să fac? Heh. Alteța Mea a fost purtată în brațe din barcă până pe pământ uscat. La fel și Alteța Sa Urs. Bineînțeles, de către eroul nostru. Pe insuliță dăm de și mai mult frumos. Poze, poze, poze. Paulică vorbea. Poze, poze, poze. Paulică tot vorbea. Puf. Un șarpe. În secunda 2… apare eroul nostru. Prinde șarpele, îl zgâlțâie nițel și apoi îl aruncă spre Bundaru. Femeia, pe fază, se apleacă. Șarpele zboară. Matrix, frate. Însă Paulică nu se lasă, îl prinde din nou și vrea poză trofeu. Mintea lui în gândul ei îi spusese să ia acea formă de viață în barcă. Zău?! Până la urmă a cedat. Se face vremea să părăsim insulița.

Urcăm. La fel… clătinături, chiuituri, hăhăieli. Modalitatea mea de a mă urca în barcă cred că trebuie să fi fost destul de amuzantă, că ălelante ființe nu se mai opreau din râs. Încerc să mă așez, ca să echilibrez chestia plutitoare. Dar…

NU-MI ÎNCAPE FUNDUL!!!!

Atât! Se râdea cu lacrimi pe seama mea. Puteam să cer bani pe bilete la spectacol. Asta este. Chiar nu-mi mai încăpea fundul pe bucățica aia din lemn. Plecăm. Paulică ne spune mândru că pfuai are 200 de prieteni în agenda de la telefon.

Paulică: Scot acum telefonul și vă arăt.

Gândul meu: Dă la vâsle acolo!

Apoi eroului nostru i se pune pata pe Georgeasca. I se părea lui că e prea tăcută. Ea îi explică frumușel că admiră peisajul, respiră aerul, alea-alea.

Paulică: Dăăăă-l dracu’ de aer!

Peștișorii clipoceau. Păsărelele cântau. Soarele apunea superb. Vântul bătea încetișor. Undeva, într-o barcă, povestea merge mai departe. Dă-l dracu’ de aer.

Acolo unde pământul se oprește… ca să te dai jos și să respiri.

Pa!