Oana Portase și cei șapte pitici

Încerc să-mi dau seama care vor fi jocurile politice în următoarele luni. Nu-mi iese. Deloc! Încerc să-mi dau seama care va fi treaba cu economia noastră. Văd negru. Încerc să-mi dau seama care va fi reacţia oamenilor cu salarii tăiate, cu facturi mai mari la întreţinere, cu rate la bănci etc. Am impresia că vor sta în continuare să înghită. Un popor de trişti.

Mai multe aici.

De când m-a rugat Anca să scriu un guest post, m-am tot gândit despre ce să fie. Politică, sex, droguri și rock’n roll?

Sâmbăta e ca să bei. Mai mult sau mai puțin. Duminica e ca să te trezești. Cafeaua de dimineață poate duce la epifanii, decizii sau confuzii. Eu am decis să mă dezîndrăgostesc și să mă tund. Deciziile nu se iau așa ușor și nici în grabă. Așa că e nevoie de o cană de cafea destul de mare.

Continuarea aici

Îi mulțumesc lui Toma că m-a invitat să mă întorc la copilăria mea.

Într-o vale, la poalele munților, încă mai este copilăria mea. O găsesc de fiecare dată. Nu cred că există rețeta unei copilării perfecte. La țară, la oraș, la părinți, la bunici, cu jucării multe sau puține. Nu. Copilăria pur și simplu este.

Părinții mei au divorțat când eu aveam șase ani. Au urmat câțiva ani petrecuți mai mult prin spitale. Am fost un copil bolnăvicios. Nu aveam voie să plec în excursii sau să mă agit prea tare. Aceste evenimente nu m-au împiedicat să mă bucur.

Am crescut la oraș, mai mult prin casa bunicilor, care era aproape de a noastră. Bunici tineri, părinți tineri, un frate mai mare (care mă chinuia cum prindea ocazia). Acolo, în casa aceea… îl găseam mereu pe străbunicul meu. Cu un zâmbet cald, de nedescris. El este copilăria mea. N-am întâlnit la niciun om atât calm, atâta iubire, atâta răbdare. Venea să mă ia de la școală. Mă ținea de mână și pășeam liniștiți și tăcuți spre casă. Stăteam pe verandă sau în curte și coloram amândoi. Îl mai găseam citind din cărțile mele de povești. Îi plăceau atât de mult. A fost lângă mine când încercam să învăț să stau pe patinele cu rotile. A fost lângă mine când încercam să mă dau cu prima mea bicicletă, un Pegas galben. Parcă îl văd cum tăia din frumosul liliac din curte. Cred că de aceea este una din florile mele preferate. Florile de liliac îmi bucură mult sufletul.

Într-o zi s-a apucat să vopsească gardul. Am vrut și eu să ajut. Nu suportam deloc mirosul de vopsea, dar m-am încăpățânat. Am stat lângă el până mi s-a făcut rău.

Îmi fixa leagănul din lemn pe bara din curte. Mă așeza în el și îmi făcea ușor vânt. Ce fericire. Zburam încet. Puteam să văd dincolo de garaj.

Nu simțeam nevoia să socializez. La școală ne alergam prin clasă, săream elasticul, învățam poeziile în pauze. Dar când clopoțelul suna, știam că mă așteaptă afară. Și ne duceam liniștiți spre copilăria mea magică.

Ușa garajului era poarta mea pentru fotbal sau “partenerul” meu de tenis. Pfff. Luam racheta de tenis a tatălui meu. Cât de grea era, dar asta nu mă împiedica să mă joc. Mereu îmi găseam ceva de făcut. Mama se speria că nu auzea deloc zgomot. Nu știa de mine. Mă găsea într-un colțișor al casei… în lumea mea, cu păpușile. Sau sub masa bunicii, unde era o navă spațială (butoane mâzgâlite cu carioca ).

Eram destul de mare când am început să ies prin spatele blocului. Începeam să am ceva mai multă energie. Am trecut prin toate jocurile clasice, căzături, genunchi juliți, cățărat prin copaci, animale culese de pe stradă, urcări pe deal sau cu sania pe derdeluș. Ba chiar și alergat ca nebunii prin cimitir. Eh. Copchii zburliți. Mai întârziam acasă, mama mă mai trăgea de coade.

Și… a venit și adolescența cu aventurile ei. Dar asta ar trebui să fie altă poveste.

S-a dus și a rămas

Era iarnă. Străbunicul meu a venit după mine la școală. Vroia să oprească orice posibilă bulgăreală. Nu trebuia să răcesc. Am ajuns acasă, mi-am dezghețat nasul și m-am dus la masă. El s-a întins puțin. Se simțea obosit. Și de atunci… tot doarme. Nu știu de ce n-am plâns față de familie. Nu știu de unde am avut puterea asta. Singură, am plâns de s-a rupt pământul.

M-a vizitat în vis. Ca de obicei, venise la școală după mine. Pentru că știam că murise… m-am speriat. Of. Mi-a zâmbit. Mi-a zâmbit atât de frumos. Avea urme de lacrimi în ochi și apoi a plecat spre o lumină.

Știu. Ca în filme. Ce putea să scoată mintea mea de copil. Dar nu. Nimeni nu o să mă convingă că a fost doar un vis. A fost mult mai mult. Venise să-și ia la revedere. Niciodată n-am mai avut un vis atât de clar și de intens.

Derulând aceste momente, îmi dau seama de ce tresar la anumite lucruri. N-a fost nevoie de orele de religie sau de părinți care să-mi spună că dincolo e ceva. Știu asta. Mi-a arătat el. Ador florile de liliac. Îmi strălucesc ochii când văd un leagăn, îmi vine să fug și să mă dau în el până la răsăritul soarelui. Mă pierd în povești și în cărțile de povești. Uit de mine când merg cu bicicleta, ca atunci când abia mă țineam pe Pegasul galben. Mă atașez ușor de oamenii calzi și zâmbitori.

Copilăria mea a fost frumoasă. Acolo, într-o vale, la poalele munților.

Domnul Vali Badea m-a invitat la un guest post. După ce a “urlat” la mine câtvea zile, m-am mobilizat și eu să-i scriu. M-am mișcat mai greu. Știți că mă joc de-a zâna. Numai chef de politică nu am. Dar… o promisiune e o promisiune. Așa că a ieșit “Politică pe liniuțe”. Pentru că Vali mi-a dat liber la destrăbălare pe blog, IO voi modera comentariile. Muahahahaha

P.S. 1. N-am pierdut prea multe. 2. Îl aștept pe V să se ia de sufletul meu.

Am onoarea de a păşi în Palatul Şuţu, unde are loc Festivalul de Profeţii 2010. La cumpăna între ani, mă simt ca o prinţesă. Hahahaha. Să trecem la lucruri serioase. Uitaţi de Mama Omida. Vine Mama Oana să vă spună cum stă treaba în 2010. Dar pentru asta vă invit în Palat.

P.S. Cristi Şuţu intră în retrospectiva mea de suflet 2009… pentru că mă încurejează să aberez pe bloguri. Mulţumesc!