Oana Portase și cei șapte pitici

Câteodată cred, punct. Câtdeodată nu cred, punct. Azi de dimineață am început să simt. Agitația, panica, tremuratul, brambureala din capul meu. Am dat vina pe ziua de luni. Am dat vina pe cafele. Am zis că poate și de la tratament. Gol în stomac, în condițiile în care totul mi se părea ok pe planetă. N-am căutat să înțeleg. Am dat din nou vina pe cafea. Pe la prânz am înțeles că golul din stomac nu venea de la cafea, ci de la agitația de la 360 de kilometri depărtare. Câteodată cred, punct. Câteodată nu cred, punct. Azi cred.

***

Zâmbesc și colțurile ochilor se încrețesc. Într-o zi, ridurile vor rămâne întipărite acolo. Două fire albe zburdă în breton. Într-o zi, brunetul meu natural va fi doar o amintire. Pielea mâinilor e fină. Într-o zi, venele vor ieși în afară ca să marcheze trecerea anilor. Nimic din toate acestea nu mă deranjează. O să fiu o tanti mișto, sunt precisă. Nu femeia din mine se revoltă… ci copilul.

Mă fac om mare, iar oamenii mari din copilăria mea dispar.