Oana Portase și cei șapte pitici

Cine e pasionat de graffiti, wall painting, urban art sau grafică are acum ocazia să-şi arate talentul pe un tavan. Asta pentru că agenţia Lowe îşi pune la bătaie tavanul, în Romanian Design Week. Tot ce trebuie să faceţi este să trimiteţi până pe 17 mai două lucrări proprii la adresa manuela.gogu@loweandpartners.com

Norocoşii vor fi selectaţi de un juriu, iar pe 25 mai vor acea ocazia să picteze tavanul agenţiei. Spor la pictat!

E cazul să mai umplu Internetul cu nişte poveşti despre nimic, pentru că nu-s cultă în cap ca alţii. Aşadar, urmează povestea tracţiunilor din viaţa mea.

În prezent, reuşesc să fac vreo 3 tracţiuni singură şi 20 cu un picior sprijinit de scaun. Poate că pentru mulţi nu pare cine ştie ce, dar pentru mine e enorm. Hai că alergat, flotări şi altele de genul mai reuşeam cu greu, dar tracţiuni… nţ. Îmi amintesc cum, în anii fragezi din timpul liceului, făceam sport pe bune. Aveam şi ore lejere, dar în rest ne punea profu’ la treabă: sport şi măturat curtea liceului. Drăguţ era când la 8 dimineaţa ne punea să cântăm “Vine, vine primăvara” în timp ce mergeam la pas militar.

A venit şi ziua cu exerciţii ceva mai dificile şi cronometrate. Bineînţeles, şi tracţiunile. Colegele mele mai rupeau câteva. Vine şi rândul meu. Cum nu ating nici măcar 1.60, m-au ajutat colegii să mă agăţ de bară. Atârnam şi mă bălăngăneam fix ca vita la măcelărie. Putem integra aici şi clasicul clişeu cu vânt, praf şi chestiile alea care se învârt din vestul sălbatic.

Profu’: Hai, Portase.

Eu: Am început, dom’ profesor.

Braţele mele lipsite de forţă ca un pui de Crevedia nu m-au ajutat deloc. N-am putut nici măcar una să fac. Eh, acum că reuşesc să fac TREI… mi se pare ceva de vis :)))

P.S. Mi-a crăpat laptopul. Comunic în on-line doar când îl dernajez pe colegu’ de apartament de la Heores. În rest, aştept recomandări (nu vreau avion, keep it simple).

Azi vreau să mă reapuc de Insanity, prima mea iubire şi cel mai greu program de fitness pe care l-am încercat până acum. Cum mai spuneam aici, nu ca să mă laud, dar chiar nu e recomandatrt oricui.  Îţi duce pulsul până la cer şi înapoi. Am nişte emoţii, pentru că am făcut o pauză cam mare de la antrenamente intense.

După teroarea bormaşinii, e cazul să-mi terorizez şi eu vecinii. Însă, apoi mă bate gândul să încerc Les Mills Combat. Arată bine, e intens, multe mişcări seamănă cu Insanity. Me like it.

When the moon hits your eye like a big Pizza pie…

Mai întâi de toate, trebuie să stabilim nişte lucruri.

1. I inimioară pizza şi pastele. Şi dulciurile. Mbine, mâncarea, în general.

2. Am slăbit aproape 15 kilograme, militez pentru dietă şi sport.

Cum se leagă cele de mai sus? Păi, aşa cum am mai spus pe acest blog… NU cred în dietele drastice, în renunţarea totală la anumite plăceri. V-am mai povestit că eu am slăbit cu schimbarea felului de a mânca şi sport acasă, fără bani aruncaţi pe nutriţionişti şi sală. Mi-am pus mintea și corpul la contribuție și aia a fost. Dacă ştii cum să introduci celebrele cheat days în noul stil de viaţă, atunci vei fi în siguranţă. Cu măsură, bineînţeles.  Din când în când mă răsfăţ cu ce-mi place şi cum ce-mi place e şi pizza, atunci de ce nu.

Aşa că luni seară, ne-am strâns o mână de oameni într-o cameră la Hotel Cişmigiu, am cântat Hotel Cişmigiu şi am mâncat de la Pizza Hut Delivery. Mai mult de atât, m-am pozat cu Mr Pantastic. Pentru a comunica faptul ca PHD Pizza e, de fapt, serviciul de livrare de la Pizza Hut  s-a decis că e nevoie de rebranding, iar acum avem Pizza Hut Delivery în loc de PHD.

O altă noutate în procesul de rebranding  este că în meniul de livrări, care e diferit faţă de cel din restaurante, au introdus şi faimoasa pizza cu blat pufos – aici intervine ambasadorul Pizza Hut Delivery… adică Mister Pantastic. Blatul Pan este pufos la interior şi crocant la exterior. Încă salivez. O să mai auziţi de Mr Pantastic în perioada următoare. Vă recomand pizza cu blat pan pe propria răspundere :)))

Totodată avem www.pizzahutdelivery.ro pentru comenzile online. E mai friendly, îţi poţi face pizza cum vrei, e uşor de accesat şi de pe mobil. Comandaţi cu spor! Şi dacă nu aveţi cash, nu-i bai. Serviciul delivery permite şi plata prin POS.

Important pentru mine este că mi-am luat porţia de pizza pentru o perioadă. Să vedem cât mă ţine. Şi la final pot spune că “fără pizza, viaţa e pustiu”.

N-am mai fost de ceva vreme la cinema, mi-era dor, aşa că am luat măsuri. Am fost la Oblivion. N-o să vă lovesc cu spoilere în faţă, că nu-i frumos. Aşa că o să mă fofilez pe lângă subiect.

În al doilea rând, trebuie să menţionez că eu nu SF. Nu, nu, aproape deloc. Star Wars, Star Trek, Odiseea Spaţială (ăsta parcă a fost ok) şi altele de genul… bleah. M-am dus la Oblivion pentru două motive: Morgan Freeman şi Tom Cruise. Spre surprinderea mea, n-am plecat dezamăgită de acolo. Pentru că n-a fost un SF clasic cu pac pac între oameni şi extratereştri, a fost ceva mai cu schepsis. Filmul se învârte în jurul lui Jack Harper (Tom Cruise) care are o problemă şi anume: ce caut eu în viaţa mea? Are amintiri vechi de peste 60 de ani, dar el este tânăr. Are memoria ştearsă şi fel de fel de flash-uri dubioase etc, etc. Prin urmare wtf? I want to know şi uite aşa m-am holbat la tot filmul cu interes.

Se acordă:

- bulină roşie pentru Morgan Freeman.

- bulină roşie pentru cum creşte povestea filmului.

- bulină roşie pentru că Tom Cruise se bate cu… Tom Cruise.

- bulină roşie pentru ăia mici şi negri de respiră greu.

- bulină roşie pentru coloana sonoră.

Finalul este după reţeta de la Hollywood şi sufletul domnişoarelor. Pe mine m-a lăsat cu nişte întrebări de bun-simţ pe care nu le pun pentru că v-am promis că nu dau cu spoiler-ul în gard. Enjoy!